Ezra 1 – Întoarcerea din robie (I)
Robia, o ultimă soluție pentru îndreptare
În cel dintâi an al lui Cirus, împăratul perșilor… (Ezra 1:1)
Avertizat și pedepsit în diverse moduri pentru păcatele sale, poporul evreu avea să experimenteze și calea cea dură a robiei. Părea imposibil ca poporul ales de Dumnezeu să-I poarte Numele, împărțit în cele două regate (Israel și Iuda), să fie dezrădăcinat din țara promisă lui Avraam și urmașilor lui. Se terminase răbdarea lui Dumnezeu sau era ultima soluție posibilă pentru îndreptarea acestui popor?
Cele zece seminții din Nord, cu scaunul regal așezat în Samaria, aveau să fie primele care să experimenteze furia cotropitorilor asirieni. Capitolul 17 din 2 Împărați prezintă detaliat motivele pentru care Osea a fost ultimul împărat al lui Israel, înainte de cucerirea Samariei în anul 722 î.H. de către Șalmanesar al V-lea.
… Împăratul Asiriei a luat Samaria, și a dus pe Israel în robie în Asiria. … Lucrul acesta s-a întâmplat pentru că copiii lui Israel au păcătuit împotriva Domnului… Domnul a înștiințat pe Israel și Iuda prin toți proorocii Lui, prin toți văzătorii, și le-a zis: „Întoarceți-vă de la căile voastre cele rele, și păziți poruncile și rânduielile Mele….“ Dar ei n-au ascultat, și-au înțepenit grumazul, ca și părinții lor… N-au vrut să știe de legile Lui, de legământ… de înștiințările pe cari li le dăduse. S-au luat după lucruri de nimic, și ei înșiși n-au fost decât nimic… Domnul a lepădat tot neamul lui Israel; i-a smerit, i-a dat în mâinile jefuitorilor, și a sfârșit prin a-i izgoni dinaintea Feței Lui. (2 Împ 17:5,7,13-15,20)
Se va împlini astfel profeția prorocului-păstor rostită în timpul perioadei înfloritoare a regatului, sub Ieroboam al II-lea: Vă voi duce în robie dincolo de Damasc, zice Domnul, al cărui Nume este Dumnezeul oștirilor! (Amos 5:27, 760-750 î.H.)
”Judecând după numeroasele inscripții regale cu caracter propagandistic pe care le deținem, asirienii au fost cei care au practicat cel mai mult deportarea în masă. Propriile înregistrări are lui Sargon al II-lea (rege asirian între 722-705 î.H.) atestă 38 de deportări distincte și se estimează că asirienii au deportat aproximativ patru milioane de oameni. Regii asirieni au ales să reprezinte deportații încordați sub biciul asirian în lucrări publice masive” (Atlas de istorie biblică)
Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire,
și cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
Un fiu pierdut să râdă în neştire,
și-un Dumnezeu să cheme lăcrimând? (De ce nu vii? – Costache Ioanid)
Dragostea lui Dumnezeu nu se terminase, nici răbdarea Lui. Dar dacă se mai putea salva ceva, era nevoie de bisturiul robiei.
Se spune că e mai bine să învățăm din greșelile altora, nu numai din ale noastre. Lecția dureroasă a robiei avea să fie învățată și de cele două seminții din sud, regatul lui Iuda cu capitala la Ierusalim. Datorită unor împărați care au avut frică de Domnul și care au îndrumat poporul spre ascultarea de voia Lui (Ioas, Ezechia și Iosia), Iuda a rezistat agresiunii asiriene. Dar starea păcătoasă a poporului a dus la aceeași consecință: nevoia de curățire prin robie.
Toate căpeteniile preoților și poporul au înmulțit și ei fărădelegile, după toate urâciunile neamurilor; și au pângărit Casa Domnului, pe care o sfințise El în Ierusalim. Domnul, Dumnezeul părinților lor, a dat din vreme trimișilor Săi însărcinarea să-i înștiințeze, căci voia să cruțe pe poporul Său și locașul Său. Dar ei și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele, și au râs de proorocii Lui, până când mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac. (2 Cron 36:14-16)
Atunci Domnul a trimis împotriva lui Ioiachim cete de Haldei, cete de Sirieni, cete de Moabiți și cete de Amoniți; le-a trimis împotriva lui Iuda, ca să-l nimicească, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin robii Săi proorocii. Lucrul acesta s-a întâmplat numai după porunca Domnului… (2 Împ 24:2,3)
Pe durata a trei împărați (Ioiachim, Ioiachin și Zedechia), regatul lui Iuda a fost cucerit de Babilonieni, sub conducerea regelui Nabucodonosor al II-lea (605 – 565 î.H.). Deportările în Babilon s-au făcut în trei etape, începând cu anul 605 î.H. (2 Cron 36:6 Nebucadnețar, împăratul Babilonului, s-a suit împotriva lui, și l-a legat cu lanțuri de aramă ca să-l ducă la Babilon), apoi 597 î.H. (2 Împ 24:14 A dus în robie tot Ierusalimul, toate căpeteniile și toți oamenii viteji, în număr de zece mii, cu toți teslarii și ferarii; n-a mai rămas decât poporul sărac al țării.), culminând în anul 586 î.H, cu dărâmarea zidurilor Ierusalimului și a Templului (2 Cron 36:19-20 Au ars Casa lui Dumnezeu, au dărâmat zidurile Ierusalimului, au pus foc tuturor caselor lui și au nimicit toate lucrurile scumpe. Pe cei ce au scăpat de sabie, Nebucadnețar i-a dus prinși la Babilon. Ei i-au fost supuși, lui și fiilor lui, până la stăpânirea împărăției Perșilor).
Avertizări repetate și îndelungă răbdare pentru generații întregi; dar paharul mâniei Lui s-a umplut atunci pentru poporul Israel. Și iată-i departe de țara promisă, fără Templu, fără jertfe. Nu erau gata pentru inimile de carne (Ieremia 31:33) dar pregătirile începeau.
Evrei 12:7 Suferiți pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca și cu niște fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl?
Ne întrebăm uneori de ce vin peste noi necazuri și neajunsuri. Una din explicații este că nu ne putem îndrepta din starea noastră rea decât prin constrângerea unor factori externi. Pocăința poate însă amâna sau anula pedepsele lui Dumnezeu. Să ne pară rău de păcatele noastre și, dacă nu este posibil altfel, să acceptăm nuiaua Domnului, necesară fiind pentru mântuirea noastră.
O pedeapsă cu limită de timp
…ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia… (Ezra 1:1)
Dumnezeu are capacitatea să ne surprindă, dar în ce privește evenimentele semnificative din istoria poporului lui Dumnezeu, totul a fost profețit cu mult timp înainte, cu toate detaliile necesare pentru ca orice evreu să fie în stare să recunoască că mâna lui Dumnezeu dirijează evenimentele personale și naționale.
Ieremia datează o profeție în anul dintâi al lui Nebucadnețar, al patrulea an al lui Ioiachim, cu privire la distrugerea completă a Ierusalimului, dar cu menționarea unei perioade de robie de șaptezeci de ani (Ieremia cap. 25). După cum perioada de robie a fost anunțată cu mult timp înainte, durata robiei este și ea menționată înainte ca cetatea și Templul să fie distruse și tot poporul să fie strămutat.
Anunțarea celor șaptezeci de ani avea să fie făcută publică, atât locuitorilor Ierusalimului și întregului popor al lui Iuda, la începutul invaziei Babiloniene, dar și printr-o scrisoare deschisă, trimisă șapte ani mai târziu, celor aflați în robie (Ieremia cap. 29). Pentru ca toți cei ce au auzit profeția să nu deznădăjduiască, ci să se pregătească cu credință și smerenie pentru vremea reîntoarcerii în țara promisă. Și dacă împlinirea promisiunii nu va fi experimentată de generația lor, nădejdea reîntoarcerii să fie atunci transmisă celei viitoare.
Dar iată ce zice Domnul: „De îndată ce vor trece șaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi, și voi împlini față de voi făgăduința Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta. Căci Eu știu gândurile, pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.” (Ieremia 29:10-11)
Și pentru că la Dumnezeu toate evenimentele se potrivesc ca într-un joc de puzzle uriaș, perioada de pedeapsă avea să mai îndeplinească o nevoie: odihna pământului. Poporul evreu avea poruncă să lase pământul nelucrat odată la șapte ani, cu credința că Dumnezeu se va îngriji de nevoile lor și în acel an. Pentru că trecuseră aproximativ 490 de ani de când această poruncă nu mai fusese aplicată, finalul cărții Cronicilor menționează: Ei i-au fost supuși, lui și fiilor lui, până la stăpânirea împărăției Perșilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia; până ce țara și-a ținut Sabatele ei și s-a odihnit tot timpul cât a fost pustiită, până la împlinirea celor șaptezeci de ani. (2 Cronici 36: 20-21)
Ca o întărire a promisiunii limitării anilor de robie, numele regelui eliberator este menționat cu peste 150 de ani înainte, de proorocul Isaia: Așa vorbește Domnul către unsul Său, către Cir, pe care-l ține de mână, ca să doboare neamurile înaintea lui… Din dragoste pentru robul Meu Iacov și pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume, ți-am vorbit cu bunăvoință, înainte ca tu sa Mă cunoști…. Ca să se știe de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui, că afară de Mine nu este Dumnezeu: Eu sunt Domnul și nu este altul! (Isaia 45:1,4,6).
Cum să nu înțelegi că robia se apropia de sfârșit când mezii și perșii conduși de Cirus al II-lea înaintau spre nord pentru a învălui pe babilonieni? Cronica lui Nabonid menționează că în 12 octombrie (16 Tișri) 539 î.H., Ugbaru și armatele lui Cirus cel Mare au intrat în Babilon fără luptă. Istoricii greci, Herodot și Xenofon spun că perșii au deviat cursul fluviului Eufrat și au pătruns în orașul considerat de neînvins prin albia scăzută a apei. Pentru evreii ce așteptau izbăvirea nu puteau fi dovezi mai clare că Dumnezeu conduce istoria: istoria lumii, istoria poporului sfânt, istoria propriei lor familii, dar și istoria propriei lor vieți.
Căci mânia Lui ține numai o clipă, dar îndurarea Lui ține toată viața: seara vine plânsul, iar dimineața veselia. (Psalm 30:5)
Nu trebuie să ne îndoim de bunătatea lui Dumnezeu, nici atunci când ne pedepsește. Nuiaua Lui are o direcție precisă, dar și un timp de acțiune clar definit. Iar când înțelegem rostul ei, realizăm că nu suntem singuri. Că Dumnezeu stă lângă noi, chiar și pe malul unui râu din Babilon (Psalmul 137:1) Și dacă inima ne este iarăși supusă Lui, ne putem pregăti pentru împlinirea tuturor făgăduințelor, una câte una!
Marian Spiridon
