Timp de 40 de ani, fratele Traian Dorz suportă persecuții, interdicții, confiscări și urmăriri din partea Securității, în calitate de conducător al Oastei Domnului din cadrul Bisericii Ortodoxe. Petrece 17 ani în închisorile comuniste. Moare cu șase luni înainte de Revoluție, lăsându-ne, drept moștenire, o operă în versuri și proză de 104 volume.

Fratele Traian Dorz s-a născut la începutul Primului Război Mondial, în noaptea de Crăciun a anului 1914, în localitatea bihoreană Mizieș, din părinții Constantin și Maria Dorz, țărani de religie ortodoxă. Când s-a născut, tatăl său era pe frontul austro-ungar, de unde s-a întors pe când micuțul Traian avea 4 ani. În copilăria sa, a trecut prin mai multe primejdii de moarte, din care a scăpat, de fiecare dată, în chip miraculos. După lecturarea cărții „Corabia lui Noe”, scrisă de preotul losif Trifa, pe care a primit-o ca premiu la terminarea celor șapte clase, fiind adânc cercetat de Duhul lui Dumnezeu, trăiește experiența nașterii din nou și se înscrie în Oastea Domnului. Începe să scrie poezii religioase, dintre care trimite spre publicare la gazeta „Lumina Satelor”, editată la Sibiu de părintele losif Trifa.

În 1934, la vârsta de 20 de ani, este cooptat la redacția gazetei „Lumina Satelor” unde preotul losif Trifa îl inițiază în gazetărie creștină și îl lansează ca poet. După moartea preotului losif Trifa (1938), întemeietorul mișcării de trezire spirituală „Oastea Domnului” din cadrul Bisericii Ortodoxe, fratele Traian Dorz rămâne la conducerea mișcării și continuă munca de gazetar până în 1948, când este arestat de către autoritățile regimului comunist pentru activitatea sa religioasă.

Pe fratele Traian Dorz I-am cunoscut încă din anii copilăriei. Avea aceeași vârstă cu tatăl meu. Au locuit în sate vecine și amândoi erau membrii în Oastea Domnului și foarte buni prieteni. Privind acum la viața fratelui Traian Dorz, pot să mărturisesc că a fost un om însemnat, pus de-o parte pentru misiunea încredințată lui, misiune pe care și-a împlinit-o cu o dedicare sfântă, până în cele mai mici detalii.

Câteva date biografice sunt grăitoare pentru a înțelege însemnarea Duhului peste viața sa. S-a născut în ziua de Crăciun, de ziua Mântuitorului său, într-o lungă și întunecată noapte de război. Și a fost chemat să lupte toată viața cu întunericul spiritual, cu răul, cu păcatul.

S-a născut pentru cer în prima zi luminoasă a Praznicului Pogorârii Duhului Sfânt din anul 1930 și a umblat numai în lumină, călăuzit de Duhul Sfânt. S-a eliberat din cea mai lungă închisoare în a doua zi de Rusalii 1964, purificat și maturizat, cu o viziune clarificată pentru Oastea Domnului. Și, în sfârșit, Domnul I-a chemat în Țara Luminii Eterne în a treia zi de Rusalii 1989, la Eternul său solstițiu.

Fratele Traian Dorz a avut o activitate literară fecundă care s-a desfăsurat pe o perioadă de 59 de ani. A scris impresionant de mult, a scris versuri și proză totalizând 104 volume și a lucrat 15 ani în gazetărie creștină.

În întreaga sa perioadă creatoare a fost persecutat, hărțuit, supravegheat, anchetat, torturat, calomniat sau interzis. Singura perioadă în care a putut publica în România a fost între anii 1932-1947, dar și atunci a fost persecutat, hărțuit și calomniat de către autoritatea Bisericii Ortodoxe, datorită loialității sale față de preotul losif Trifa și a implicării în mișcarea duhovnicească Oastea Domnului.

De la debutul său din 1934, până în 1947, fratele Traian Dorz publică 11 volume de poezii. După 1947, până la sfârșitul vieții, în 1989, scrierile sale au fost interzise în România (vezi ”Hristos, Mărturia mea”, pag. 422 și 441 Ed. Traian Dorz Simeria – 1993). Cu toate acestea, a continuat să scrie în condiții inimaginabile de persecuție, după cum însuși mărturisea: „Așa trăiesc de la sfârșitul lui 1947 și până astăzi. La intervale mai lungi sau mai scurte vin ba unii, ba alții, cotrobăindu-mi prin toate cele dinafară și dinăuntru și luând pe ce pun mâna. În astfel de condiții am scris, am lucrat, am trăit fiecare clipă [ … ], pentru că pericolul venirii lor plana zi și noapte peste tot”. („Hristos mărturia mea”, Ed. Traian Dorz – Simeria 1993, pag 423)

După eliberarea din cea mai lungă închisoare, în 1964, deși nu avea drept de semnătură și nu se întrevedea posibilitatea de a publica, el nu s-a oprit, ci, dimpotrivă, și-a intensificat activitatea scrisului. Cu toată supravegherea Securității, întrucât avea domiciliu obligatoriu, scria la adăpostul nopții, când toți ceilalți dormeau. Timp de 12 ani, din 1964 și până în 1976, a scris alte 80 de volume.

Singurele sale lucrări publicate după 1947 până la Revoluția din 1989 au fost cele tipărite în străinătate: „Cîntări nemuritoare” – o culegere din volumele sale de versuri, „Osana, osana”  poezii pentru copii, „Cîntările Domnului” – culegere din mai mulți autori, majoritatea aparținând lui Traian Dorz (carte de cântări a Oastei Domnului), „Biblia versificată” (un album biblic pentru copii cu texte versificate de Traian Dorz).

De prin anul 1983, presimțindu-și apropierea sfârșitului vieții, prin toate acțiunile întreprinse, Dorz este preocupat de predarea mandatului său spiritual tinerei generații de colaboratori. Organizează periodic sărbători literare încurajând și promovând tinerele talente în domeniul literar. Stabilește întâlniri pentru motivarea și îndrumarea creatorilor de poezie religioasă. Este preocupat de formarea tinerilor misionari. Se implică în organizarea adunărilor comemorative ale Părintelui losif Trifa.

În anul 1988, când se împlinesc 100 de ani de la nașterea preotului losif Trifa și 50 ani de la moartea sa, fratele Traian Dorz declară acest an drept An Jubiliar al Oastei Domnului și organizează ample manifestări la care participă nemijlocit. Revelionul 1988 marca aniversarea a 65 ani de la înființarea Oastei Domnului. Pe 14 februarie, în cimitirul din Dumbrava Sibiului, s-au comemorat 50 de ani de la moartea preotului losif Trifa. În 5-6 martie a avut loc o amplă manifestare la casa natală a părintelui losif Trifa din Certege (județul Alba). Evenimentele Anului Jubiliar au culminat cu Adunarea comemorativă de Rusalii, pe 29 mai, la mormântul preotului losif Trifa.

Fratele Traian Dorz a adunat întreaga desfășurare a evenimentelor din anul 1988 într-un volum intitulat „1988, An jubiliar al Oastei Domnului”, care a fost publicat în 2022, în întâmpinarea Centenarului Oastei.

În dimineața zilei de 20 iunie 1989, după o viață dedicată scrierilor creștine și evanghelizării, ajunge la capătul călătoriei pământești. Funeraliile fratelui Traian Dorz, petrecute în cătunul natal din apropierea Beiușului, au adunat peste 5000 de oameni, în ciuda eforturilor neprecupețite ale autorităților de a-i împiedica pe cei mai mulți să ajungă.

Pot afirma că fratele Traian Dorz a fost personalitatea creatoare proeminentă a creștinătății românești din secolul 20, care, prin opera și viața sa, a influențat sute de mii de vieți. Scrierile sale continuă și astăzi să transforme viețile oamenilor. Din cât mi-a fost dat să-l cunosc, în anii pe care i-am trăit în preajma dumnealui, pot spune că sufletul lui a fost o împletire de dragoste, blândețe, credincioșie și fermitate, cum a fost și al lui Moise, profetul.

Dumnezeu a îngăduit să treacă prin suferințe crunte, să îndure iadul închisorilor comuniste și, timp de 40 de ani, să suporte brutalitatea dezlănțuită a unui sistem ideologic blestemat, timp în care fratele Traian n-a încetat să răspândească lumina Evangheliei lui Hristos.

El a rămas sub povară, suferind alături de frații săi, și n-a acceptat nici măcar o clipă gândul de a ieși de sub cruce, deși ar fi putut-o face, fie dincolo de granițele țării, fie aici, în locuri moi care i s-au oferit în repetate rânduri.

Și-a iubit țara, biserica și neamul, dincolo de nevrednicia conducătorilor vremelnici, care nu I-au înțeles nici pe el, nici pe Hristos.

Mărturie în acest sens stau viața sa jertfită pentru binele acestor valori, scrierile sale și depoziția dumnealui, transmisă prin telefon, la solicitarea congresmanului american John Crosley, din 15 iulie 1986, care i-a cerut să se pronunțe dacă este de acord sau nu să se acorde României Clauza Națiunii celei mai Favorizate. Acea depoziție, transmisă în Congresul american, a schimbat covârșitor votul congresmenilor în favoarea acordării clauzei.

Chiar dacă oamenii I-au închis, duhul său a fost liber în Hristos. Din dosul zăbrelelor, din întunericul închisorilor, a scos lumina cântărilor sale nemuritoare. Pentru că lucrările sale sunt vii și nemuritoare, precum Psalmii lui David, el n-a fost învins, nici n-a murit, ci s-a preschimbat în lanuri cu semințe ce vor germina alte noi vieți pentru Patria de dincolo de stele și a avut această încredințare puternică, după cum a scris:

Eu nu mă tem de moarte căci cântecele mele

și lupta mea și jertfa nălțate lui Hristos

mă vor schimba în râuri, în lanuri și în stele

și nimenea nu poate trăi fără frumos. (Eu nu mă tem de moarte)

Voi trăi în orice cântec, orice frunză-mi va fi soră,

orice fir de iarbă – prieten, orice seară – auroră,

orice foșnet – frate dulce, casă-mi va fi orice zare,

căci prin toate trece veșnic harfa mea nemuritoare.   (Nu-mi acoperiți mormântul)

Întreaga sa lirică răsfrânge lumina necreată din Soarele Etern – Hristos, Cel care i s-a revelat mistic în ziua de Rusalii 1930, la vârsta de 15 ani. Experiența întâlnirii sale personale cu Hristos a fost atât de puternică încât i-a marcat pentru totdeauna întregul sistem de valori și toată creația. A devenit un îndrăgostit de Hristos în cel mai înalt sens al cuvântului. A fost un hristocentric prin excelență. Viața și opera sa, inseparabil îngemănate, stau mărturie în acest sens, după cum afirmă poeta Maria Gabor:

„Precum viața i-a fost o continuă mărturisire a tăriei credinței sale de nezdruncinat, poezia este un continuu strigăt al dragostei pentru Hristos, modul de a gândi, de a scrie și de a trăi în fiecare clipă.” (Maria Gabor, „Traian Dorz – trăitorul și mărturisitorul Luminii”, prefață la „Spre lumile Luminii” antologie de poezii de Traian Dorz, Simeria 2013)

Fratele Traian Dorz atinge apogeul trăirilor mistice în întunericul închisorii care, în mod paradoxal, devine pentru el „cea mai netulbure lumină” (Când ai să vii ca să mă iei). El transcende brutalitatea atitudinilor opresorului și cele mai chinuitoare condiții, experimentând cea mai slăvită prezență a lui Hristos, după cum a mărturisit: „În flăcările suferinței din pricina dragostei Tale, acolo unde totul e alb de aprins, acolo Tu îmi ești cu totul și în totul neobișnuit.”, „Niciodată și nicăieri n-aș fi bănuit că poți fi într-atât de tulburător de frumos cum mi Te-ai arătat doar acolo. Nimic din tot ce am trăit înainte nu se poate asemăna cu ceea ce a fost acolo, în cuptor.”. (Prietenul tinereții mele – Era tulburător de frumos)

Fratele Traian Dorz, în gândirea sa, în sistemul său de valori, a subordonat ideologiile omenești, formele și funcțiile estetice Autorității divine. De aceea, mesajul inspirat al poeziilor sale transcende vremelnicia „valorilor” omenești, fie ele ideologii sau expresii artistice ale acestora.

De aceea, verbul său este un vehicul al mesajului divin cu valoare perenă, având putere de a schimba vieți, nu doar de a încânta.

Cronologie a vieții sale.

1914. În 25 Decembrie, de Crăciun, Traian Dorz se naște în localitatea bihoreană Mizieș. Este singurul copil al lui Constantin și al Mariei Dorz, țărani înstăriți, de religie ortodoxă. Începe Primul Război Mondial. Tatăl Constantin este dus pe front și se întoarce abia în 1919.

1923. Preotul ortodox losif Trifa înființează societatea „Oastea Domnului”, mișcare religioasă de trăire evanghelică în Biserica Ortodoxă.

1930. Duminică, 8 iunie, ziua de Rusalii, Traian Dorz trece printr-o totală transformare sufletească în urma lecturii cărții „Corabia lui Noe” semnată de preotul losif Trifa din Sibiu, carte primită ca premiu la absolvirea școlii primare. După o lună, se înscrie în această mișcare, abonându-se la revista ’’Lumina Satelor” care apărea împreună cu suplimentul duhovnicesc ’’Oastea Domnului”, publicație editată la Sibiu de însuși losif Trifa. De altfel, Dorz citește în perioada adolescenței toate cărțile celui care-i va deveni mai târziu mentor. Sub influența acestor scrieri, în lunile următoare începe să compună primele sale încercări literare: versuri religioase, scurte povestiri pe care le trimite către redacția Sibiu.

1932. Debutează cu versuri în suplimentul „Oastea Domnului”.

1933. Primește un încurajator premiu literar din partea redacției „Oastea Domnului”, constând în bani, cărți, diferite ilustrate și tablouri religioase, precum și o medalie – semnul distinctiv al membrilor Oastei Domnului. Pentru a-i atenua zelul misionar, părinții decid să-l căsătorească cu Maria Briscan, iar Traian Dorz se supune.

1934. Comitetul Oastei Domnului din Oradea, în frunte cu avocatul Pavel Malița, îi acordă un premiu simbolic pentru talentul său poetic, constând într-o vioară, o bicicletă și 800 lei. Spre sfârșitul anului, la solicitarea scrisă din partea preotului losif Trifa, este angajat colaborator al redacției „Oastea Domnului”, săptămânal care apărea într-un tiraj de 18.000 exemplare.

1935. În urma neînțelegerilor, de ordin administrativ, dintre Mitropolitul Nicolae Bălan și preotul losif Trifa, comunitatea Oastea Domnului din întreaga țară s-a scindat în două părți. Preotul losif Trifa scoate o nouă gazetă „Isus Biruitorul”, un săptămânal al cărui tiraj ajunge repede la 10.000 exemplare, păstrându-și cei mai devotați cititori atât din țară cât și din străinătate. Traian Dorz a rămas alături de această publicație. Editura „Oastea Domnului” din Sibiu publică într-un tiraj de 5000 exemplare prima carte de poezii religioase semnată de Traian Dorz, La Golgota.

1937. Apare al doilea volum de poezii religioase ale lui Traian Dorz: Pe drumul Crucii. Autoritatea de stat, la presiunea Mitropolitului Nicolae Bălan, suspendă publicația „Isus Biruitorul”. Preotul losif Trifa publică în continuare gazeta „Ecoul” la Făgăraș, suspendată și ea după numai câteva numere, ulterior acesta punând bazele unei alte reviste sibiene: „Glasul Dreptății”.

1938. Pe 12 februarie survine moartea preotului losif Trifa, eveniment relatat pe larg în „Glasul Dreptății”, gazetă editată în continuare de Traian Dorz și loan Marini. În aprilie, publicația este suspendată definitiv, tipografia Oastei Domnului fiind confiscată de Mitropolia din Sibiu. La scurt timp, Traian Dorz și loan Marini sunt obligați să părăsească Sibiul. După căutări îndelungi, în septembrie, Traian Dorz reușește să scoată la Oradea un supliment religios duminical la Ziarul „Noua Gazetă de Vest” condusă de George A. Petre. Suplimentul avea un titlu tradiționalist, de rezonanță sămănătoristă: „Ogorul Domnului”. După câteva numere, la presiunea Mitropolitului asupra Episcopiei din Oradea, și acest supliment va fi suspendat.

1939. Împreună cu loan Marini și preotul V. Chindriș, Traian Dorz editează la Cluj Gazeta săptămânală „Viața creștină” și ulterior „Misionarul vieții creștine” în tiraj de 7000 de exemplare. Lui Traian Dorz îi apare la Tipografia Diecezană din Oradea al treilea volum de poezii religioase, Doina Golgotei. De asemenea, la Cluj îi apare al patrulea volum de versuri Darul lacrimilor. Începe al Doilea Război Mondial.

1939-1940. Tipărește la Oradea, în Tipografia Grafica, o serie de cărți religioase: Cântări religioase pe note, Cântări religioase, al șaselea volum de poezii Din lupta Domnului, volumele I-11, Sfaturi bune – proverbe versificate.

1940 – 1943. Traian Dorz e concentrat la comandamentul unei divizii motorizate la București. Având o oarecare libertate de mișcare și profitând de situația creată de război, obține autorizație pentru o nouă revistă cu redacția în casa părintească de la Livada Beiușului, unde se mută imediat și colaboratorul său, loan Marini. Împreună editează, timp de doi ani și jumătate, în plin război, revista Familia Creștină, sistată în 1943 printr-un ordin al cenzurii. Traian Dorz ajunge cu unitatea sa de luptă în Rusia, înspre Cotul Donului. Cunoaște cumplitele orori ale războiului. Se îmbolnăvește grav de inimă și este demobilizat „ca să moară acasă”. Primește decorația „Crucea Serviciului Credincios”.

1943 – 1945. Traian Dorz se angajază ca funcționar comunal la Mizieș, județul Bihor. La rugămintea pastorului Richard Wurmbrand, riscându-și viața, îi procură acestuia 30 de imprimate semnate și ștampilate în alb, pentru buletine de identitate, cu scopul de a salva un număr de 30 de evrei amenințați cu deportarea. Duce personal imprimatele la București, înmânându-i-le pastorului. În această perioadă publică la Beiuș, sub pseudonimul Cristian Dor, al nouălea volum de poezii: În asteptarea Mirelui și volumul de poezii Cântările Apocalipsei, volum de excepție scos la editura Cartea de Aur din Sibiu într-un tiraj de 5000 exemplare. La Sibiu, după război, încearcă să reediteze revista „Isus Biruitorul”, dar publicația este confiscată încă din tipografie. Revine la Beiuș și editează lunar, sub diverse titluri, o publicație, continuând tradiția „Familiei Creștine”.

1946. Anul 1946 a fost unul prolific pentru Dorz. Tipărește la Beiuș al unsprezecelea volum de versuri intitulat Un cântec de iubire, iar la Sibiu îi apare Cartea de cântări a Oastei Domnului în două ediții succesive. Concomitent se fac intense pregătiri pentru reapariția foii „Isus Biruitorul”, sub direcția lui Titus Trifa (moștenitorul formal al preotului losif Trifa), iar ca redactor loan Marini. A fost o înțelegere ca, la apariția foii „Isus Biruitorul”, Dorz să sisteze „Familia Creștină” de la Beiuș, pentru a nu da impresia unei dezbinări între ei. Spre sfârșitul anului, la Sibiu a apărut seria nouă din „Isus Biruitorul” la care Traian Dorz a fost redactor până la arestarea sa din ianuarie 1948 când Gazeta a fost suspendată definitiv. După terminarea războiului, loan Marini împreună cu Traian Dorz au avut inițiativa unei colaborări interconfesionale cu participarea reprezentanților din toate cultele creștine din România în scopul propovăduirii Evangheliei. Au împărtășit acest gând pastorului Richard Wurmbrand care i-a înțeles și li s-a alăturat convocând în acest scop o întrunire a reprezentanților diferitelor culte. Chemarea lor n-a avut impactul așteptat, iar, pentru a continua, pastorul Wurmbrand a propus editarea comună a unei reviste care să poarte mesajul tuturor credincioșilor, chemându-i la o colaborare duhovnicească interconfesională și punând la dispoziție revista proprie, Prietenul, care apărea la București, până la obținerea autorizației unei noi publicații. Din păcate, proiectul eșuează, singurii entuziaști rămânând cei trei inițiatori. După seceta cumplită din vara anului 1946, izbucnește foametea în Moldova. Traian Dorz împreună cu loan Marini, folosindu-se de gazeta din Beiuș, demarează un proiect filantropic de anvergură, mediind înfrățirea județelor din Ardeal și Banat cu județe din Moldova. În prima etapă, ajutoarele colectate din Ardeal și Banat erau preluate de delegați din județele înfrățite ale Moldovei. Când situația s-a agravat, s-a organizat strămutarea temporară (pentru câțiva ani) în familiile ostașilor din Ardeal și Banat a sute de copii din județele lovite de nenorocire. Familia lui Ioan Marini a pus totul în joc în această amplă acțiune. A găzduit copii și adulți veniți din Moldova, a însoțit grupuri de copii și i-a repartizat pe la frați, a colectat și predat ajutoare delegaților din Moldova. În tot acest tranzit prin casa lor, a fost adusă o boală contagioasă (tifos exantematic sau, probabil, febra recurentă). Ioan Marini și părinții lui au devenit victimele acestei boli.

1947. În 2 februarie 1947, în casa familiei Marini erau două sicrie, tatăl și fiul, acesta din urmă, în vârstă de numai 39 de ani, colaboratorul cel mai apropiat al lui Dorz, care rămâne singur la conducerea mișcării Oastei Domnului și singurul redactor al gazetei „Isus Biruitorul”. În același an, lui Traian Dorz îi apar la Beiuș două volume de poezii: Spre Țara dragostei și Pe genunchii lui Isus (poeme pentru copii). Din 1938 până în 1947, editează anual, în colaborare cu loan Marini și Titus Trifa, câte un Calendar – carte în tiraje cuprinse între 15.000 și 30.000 exemplare. La sfârșitul anului 1947 tipărește Calendar – carte pentru tineret.

În 30 decembrie, odată cu proclamarea Republicii și cu schimbarea regimului politic, toate organizațiile religioase din țară sunt desființate, iar Traian Dorz este arestat ca important conducător religios. Începe calvarul României comuniste. Din 1932 până în 1947, Traian Dorz publică și la alte gazete și reviste din țară, printre care: „Revista funcționarilor publici” (București), „Prietenul copiilor” (lași), „Satul” (București), „Revista penitenciarelor” (București), „Farul Creștin” (Arad), „Vestitorul Evangheliei” (București), „Beiuşul” (Beiuș), „Glasul Bihorului” (Beiuș), „Noua Gazetă de Vest” (Oradea), „Ostaşul Domnului” (Bucureşti) etc.

Toate publicațiile dintre 1932 și 1948 reprezintă contribuția lui Traian Dorz, cum însuși afirmă, „la răspândirea luminii, culturii, moralei și frumosului” în perioada libertății sale de exprimare.

1948-1950. Noaptea de Anul Noul, 1948. Traian Dorz se află în arest la Beiuș: „Trecusem nu numai într-un an nou, ci într-o eră nouă, într-un an nou, într-o lume nouă. Am simțit atunci că pășesc pe un pământ primejedios, unde stăpânește răul și unde, la fiecare pas, de acum și până la sfârșit, mă pândește o amenințare. Istoria țării noastre va lua un alt drum, iar istoria Oastei Domnului va avea de trecut prin cerneri și împrejurări noi”. Este întemnițat, fără proces, la Oradea și Gherla. Acasă i se face percheziție în absența lui și i se confiscă toate manuscrisele și aproape un camion de cărți. Rămâne închis până la sfârșitul anului 1950.

1951-1952. După multe încercări de a se angaja la diferite instituții care l-au respins, reușește, în cele din urmă, să se angajeze la Simeria, ca mic funcționar la birourile CFR. Din Simeria organizează activitatea Oastei Domnului din țară, fără să mai aibă la dispoziție o gazetă, până în 25 decembrie 1952, când este arestat tocmai când împlinea 38 de ani.

1953-1956. Este întemnițat la Ghencea și Caransebeș. Continuă să compună versuri pe care le memorează repetându-le zilnic. Când numărul poeziilor era de ordinul sutelor, repeta doar titlurile celor bine fixate. În 1954-1956 este trimis în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu, la Dropia, apoi la Ciulnița. În ultimul an i se confirmă boala gravă de inimă și este scos de la munca grea, muncind ca paznic de câmp, perioadă în care își intensifică activitatea scrisului și finalizează volumul de versuri „Cîntările Surghiunului”.

1956-1958. Într-o libertate supravegheată, încearcă, la Îndemnnul viclean al autorităților de Stat, o legalizare a Oastei Domnului. Face demersuri repetate la Patriarhie, la Ministerul de Interne și Culte, dar zadarnic: se izbește de indiferență, politici instituționale, cenzură sau simplă rea-credință.

1959-1964. Peste 100 de ostași sunt întemnițați în diferite penitenciare, în mai multe loturi. Traian Dorz, fiind considerat conducatorul Oastei Domnului, are parte de o lungă și dură anchetă, primind cea mai grea condamnare: 16 ani muncă silnică, 10 ani degradare civilă și confiscarea totală a averii. În anii lungi de temniță comunistă continuă să creeze și să memoreze sute de poezii. Multe dintre acestea, create în închisoare, au primit melodii compuse de Nicolae Moldoveanu și cântate apoi în adunările Oastei Domnului din întreaga țară. Unele au fost preluate și de alte confesiuni creștine. Odată cu dezghețul ideologic de la începutul anilor șaizeci, în 1964, Traian Dorz este eliberat prin decret de grațiere, împreună cu ceilalți ostași aflați după gratii.

1964-1974. Zece ani de interdicție la domiciliu. Nu poate pleca de acasă și nu se poate angaja niciunde. Lucrează ziua la C.A.P .- ul din sat, iar după miezul nopții, la lumina palidă a lămpii cu gaz, scrie, deși nu avea drept de semnătură. Scrierile erau multiplicate de către apropiații săi prin transcriere de mână sau la mașina de scris. În ultima perioadă, Traian Dorz își multiplică/difuzează lucrările și prin înregistrări audio. Tot acum începe munca la lucrarea amplă, în patru volume, intitulată „Istoria unei jertfe”, finalizată în ultimul an de viață.

1975-1977. Se termină cei zece ani de interdicție la domiciliu și, pentru a-i limita deplasările, autoritățile îi impun să se angajeze arhivar la Protopopiatul din Beiuș, cu jumătate de normă fiind obligat să străbată zilnic 12 kilometri. După 3 ani, se îmbolnăvește grav de tromboflebită și nu mai poate continua serviciul.

În decembrie 1977, Securitatea îi cere să facă un memoriu în care să prezinte sintetic toată activitatea publicistică și scriitoricească și să răspundă din ce motive nu scrie și nu publică. Deși întrebarea la care i se cerea să răspundă era retorică, chiar absurdă, Traian Dorz dă explicațiile cerute care se reflectă în realitatea prezentată în continuare.

Din 1964 până în 1976, a scris de mână și la mașină alte peste 80 de lucrări originale: poezii, povestiri, meditații religioase precum și trei volume de memorii. A trimis unele dintre aceste lucrări spre publicare la diferite reviste, de exemplu: lui Eugen Frunză pentru revista „Albina” (București), lui loan Isaiu și lon Brad pentru revista „Familia” și pentru ziarul „Crișana” (Oradea), dar fără niciun rezultat. Cu lucrarea „Comori universale”, o culegere și versificare a 2000 de proverbe din peste 27 națiuni, a fost personal la editurile: Albatros, Litera și altele din București și peste tot a fost refuzat din diferite motive. În 1977, a revizuit întreaga operă literară și a grupat-o pe volume mai mari. În luna august a aceluiași an a trimis la Uniunea Scriitorilor din București, prin scriitorul Ion Dumitru-Snagov, o notă cuprinzând titlurile întregii sale opere literare și zece volume din lucrările sale, pentru fondul documentar și eventuala tipărire, fiind „convins de valoarea lor literară, istorică, religioasă și educativă”. Dar toate aceste demersuri au fost zadarnice.

În aceste condiții, speranțele pentru a tipări în țară erau tot mai slabe. Faptul a ajuns la cunoștința unor misiuni creștine occidentale care au tipărit acolo câteva din lucrările lui Dorz și anume: „Cîntări nemuritoare”, „Osana, osana” (poezii pentru copii), „Biblia versificată pentru ochișori micuți” și „Cîntările Domnului”. Începând din 1977 până în 1982, aceste cărți au fost introduse în țară pe diferite canale secrete și distribuite comunităților creștine din România, în condițiile unei crize severe de literatură religioasă.

1978. În urma memoriului întocmit la cererea Securității, Traian Dorz a fost solicitat de episcopul Oradiei să-i predea un volum din lucrările sale întrucât primise dispoziție să-l publice. I s-a recomandat să aleagă ce s-ar putea publica în condițiile de atunci. A selectat 2500 proverbe versificate sub titlul „La izvoarele luminii” și le-a predat personal episcopului Oradiei care le-a înaintat Departamentului Cultelor. În luna iulie i s-a returnat manuscriul împreună cu adresa nr.11279/13.07.1978, Către Episcopia Oradiei, cabinetul P.S. Dr. Vasile Coman: „Ca urmare a adresei dumneavoastră nr. 3322/1978, vă returnăm alăturat lucrarea «La izvoarele luminii» de Traian Dorz cu rugămintea de a recomanda autorului să se adreseze unei alte edituri din afara sistemului cultelor. S.S. Eugen Munteanu”. Traian Dorz a trimis aceeași lucrare, însoțită de adresa anterior menționată în original, lui Adrian Păunescu, redactorul revistei „Flacăra”, solicitându-i ajutorul și recomandarea către vreo editură pentru tipărirea lucrării. După un timp, și acesta i-a returnat manuscrisul.

1978-1980. O bună parte a acestei perioade a locuit în Hunedoara, în casa familiei Beg lon și Chivuța, apropiați ai familiei fiicei lui Traian Dorz, Nina. Aici a găsit un mediu prielnic pentru activitatea sa creatoare.

1982. La vârsta de 68 de ani, este condamnat din nou la doi ani de temniță la Penitenciarul din Satu-Mare pentru „săvârșirea infracțiunii de scriere, înregistrare și difuzare de materiale neautorizate”. Venise din străinătate un transport de Biblii și cărți religioase, printre care unele semnate chiar de Dorz. Transportul a fost descoperit de Securitate, înainte de distribuirea conținutului. Din cauza vârstei, a stării de sănătate precare și a faptului că fusese întemnițat în condiții infernale, perioada aceasta de detenție a suportat-o mai greu decât cele anterioare. Este eliberat în ianuarie 1983 la presiunile organizației Amnisty International.

1983-1989. Presimțind apropierea sfârșitului vieții, prin toate acțiunile întreprinse, Traian Dorz este preocupat de predarea mandatului său spiritual tinerei generații de colaboratori. Organizează periodic sărbători literare, încurajând și promovând tinerele talente în domeniul literar. Stabilește întâlniri pentru motivarea și îndrumarea creatorilor de melodii pentru texte religioase. Este preocupat de formarea tinerilor pentru misiunea de vestire a Evangheliei. Se implică în organizarea adunărilor comemorative ale lui losif Trifa, care au loc anual, în special de Rusalii, la mormântul preotului din Sibiu. Strânge, pentru arhiva Oastei Domnului, materiale scrise și diverse documente, încredințându-le unor colaboratori apropiați. În 4 martie 1985, scrie un testament prin care își încredințează întreaga operă literară unor colaboratori apropiați în vederea păstrării și administrării ei. În această perioadă finalizează volumele de versuri „Momente printer Monumente”, „Minune și Taină”, precum și „Album biblic colorat”. Două lucrări au rămas neterminate: „Cugetări nemuritoare” – caietul 28 și volumul de versuri: „Eternele poeme”.

1988. Se împlinesc 100 de ani de la nașterea preotului Trifa și 50 ani de la moartea sa. Traian Dorz declară acest an drept An Jubiliar al Oastei Domnului și organizează ample manifestări la care participă nemijlocit. Revelionul 1988 marca aniversarea a 65 ani de la înființarea Oastei Domnului. Pe 14 februarie, în cimitirul din Dumbrava Sibiului s-au comemorat 50 de ani de la moartea preotului Trifa. În 5-6 martie a avut loc o amplă manifestare la casa natală a preotului Trifa din Certege (județul Alba). Evenimentele Anului Jubiliar au culminat cu Adunarea comemorativă de Rusalii, pe 29 mai, la mormântul preotului losif Trifa. Tot în 1988 se împlineau 300 de ani de la tipărirea primei Biblii întregi în limba română și cu acest prilej a fost pregătit în detaliu și un eveniment la Rășinari, la mormântul mitropolitului Șaguna, unul dintre cei mai mari sprijinitori ai Bibliei. Dar autoritatea clericală ortodoxă nu și-a dat acordul pentru o asemenea manifestare cultural-religioasă.

1989. În dimineața zilei de 29 mai, grav bolnav, înaintea de a pleca din casa familiei Beg (unde locuise din 1985), Traian Dorz a lăsat cu limbă de moarte (într-o înregistrare audio memorabilă), celor trei frați din testament, drepturile de autor ale tuturor lucrărilor sale. A precizat că, indiferent ce se va întâmpla cu el, „cele hotărâte rămân definitive”. Starea sănătății s-a înrăutățit tot mai mult. Este internat în spitalul de boli infecțioase din Timișoara și în spitalul din Beiuș.

În dimineața zilei de 20 iunie 1989, după o viață dedicată creației și evanghelizării, ajunge la capăt. Funeraliile lui Traian Dorz, petrecute în cătunul natal din apropierea Beiușului, au adunat peste 5000 de oameni, în ciuda eforturilor neprecupețite ale autorităților de a-i împiedica pe cei mai mulți să ajungă.

Ionatan și Violeta Ille