Saul din Tars și Ștefan

”Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos!”  (1 Corinteni 11:1)

Este poate cel mai curajos mesaj transmis de cineva unei Biserici, unei adunări sau chiar unui singur suflet. Curajul acesta vine din certitudinea că urmele sale calcă exact peste urmele trasate de Domnul Iisus în lumea acesta. Convingerea că urmele lăsate de el nu abat cu nimic cărarea strâmtă de la traseul  mântuitor lăsat de urmele Domnului. Pot oare urmele unui om să fie identice cu ale lui Dumnezeu?

Deci ce înțelegem noi  din cerința lui, și mai ales unde se mai găsesc aceste urme? S-au șters pentru totdeauna sau se pot regăsi? Pe unde duc urmele sale… și mai ales unde sfârșește traseul  acestui om deosebit?

Toate aceste întrebări își pot găsi răspunsul doar într-un singur mod…refăcând traseul Biblic făcut de el. Doar Biblia poate dezvălui ce înseamnă cu adevărat să călcăm pe urmele Apostolului Pavel și tocmai de aceea este necesar să cercetăm Cuvântul Sfânt care consemnează   sfintele călătorii făcute de el.

Biblia este pentru un credincios , ceea ce este pentru arheolog vechile vestigii ale unei cetăți antice. Și unul și celălalt sapă atent și responsabil, pentru că fiecare amănunt poate fi un indiciu, indiciu care îl poate duce la înțelegerea adevărului.

La picioarele unui tânăr…  (Faptele Apostolilor 7:58)

Prima dată când Biblia ne vorbește despre apostolul Pavel este momentul când la picioarele lui, niște martori mincinoși își așează hainele, sub buna pază a tânărului Saul. Așa a știut acest tânăr să își facă intrarea pe paginile istoriei sfinte.

Tineri evrei  care ucid tineri creștini, ațâțați de bătrânii din sinagogi și Templu. Așa a luat tânărul Saul cunoștință cu Biserica care intra pe făgașul suferințelor și a martiriului. In fața sa se pregătea lapidarea unui tânăr diacon a cărui față strălucea sub puterea Duhului Sfânt.  Nu conta că puteau fi frați, căci accentuarea diferențelor a strecurat în inima lui tânără o râvnă ucigașă pentru datinile strămoșești. Doi tineri stăteau față în față, unul gata să moară pentru credința sa, iar celălalt gata să omoare, tot pentru ea.  Oare care din cei doi avea să câștige lupta aceasta?

In momentul acela, sub ochii orbiți de ”râvnă fără pricepere” , sub lovituri fără număr și fără milă, cerul se deschide și Domnul Iisus primește în brațele Sale pe cel ce cade sub ploaia de pietre, pe Ștefan. Părea că Saul, prigonitorul, învinge.

Un alt lucru pe care îl știm, din epistola către Filipeni capitolul 3 versetul 5 este că apostolul Pavel era evreu din evrei, și din seminția lui Beniamin. Cel mai important nume al acestei seminției a lui Beniamin este desigur numele regelui Saul, fiul lui Ghis ( 1 Samuel 10:21). Mama sa a gândit să dea numele cel mai important copilului său, era un nume consacrat deja. Însă numele lui Saul ascundea o latură întunecată a firii omenești, aceea de prigonitor. Cum ar fi arătat oare Biblia dacă regele Saul ar fi reușit, în lunga sa carieră de prigonitor, să ucidă pe David în tinerețe?   Unde ar fi fost Psalmii, Templul Domnului, spița de neam sfânta a Domnului?

Dumnezeu nu putea îngădui prigonitorului să biruie… dar Saul, viitorul apostol, era încă doar la începutul carierei sale de prigonitor, nu foarte lungă de altfel.

Se poate cuceri un suflet care este cuprins de o astfel de stare? Mai poate fi el trezit din elanul acesta orb și furios? Mai poate cunoaște o inimă ca aceasta ce înseamnă iertarea și iubirea? Dacă vom parcurge această călătorie pe urmele apostolului Pavel, Biblia ne va da aceste răspunsuri.

Însă acest prim loc biblic, unde îi întâlnim  pe acești doi tineri, ne dă deja un răspuns.

Răspunsul ni-l dă totdeauna cel care pierde, cel care este prigonit,  în cazul de față diaconul Ștefan. Deși pietrele îi însângerau buzele, ele mai șoptesc o rugăciune pentru cei care îl loveau necruțător. Dintr-o astfel de stare habotnică, nimic nu mai scoate pe Saul, doar rugăciunea. Rugăciunea iertătoare înaintea Domnului pentru sufletele prinse în astfel de stări. Ștefan se roagă să nu le fie luat în seamă păcatul acesta. Este singura soluție.

Un alt lucru este acela să te lași lovit. Avea să fie ceva ce apostolul Pavel nu mai văzuse, un moment pe care nu avea să îl uite, și pentru care avea să poarte regrete până la capătul vieții sale. Iată ce mărturisire face el: ”…nu sunt vrednic să port numele de apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu…” (1 Cor.15:9) sau ”…atunci când se vărsa sângele lui Ștefan, martorul Tău, eram și eu de față, și îmi uneam încuviințarea mea cu a lor…” (Fapte. 22:20)

Putem învăța și din începutul acesta atât de nepotrivit al lui Saul. Dacă am privi spre el când sparge case, când smulge părinți de lângă copiii lor, când lovește bătrâni mai credincioși ca el, când bagă la închisoare pe cei mai blânzi oameni… nu i-am acorda nicio șansă acestui om. Și cu toate acestea ochii lui Dumnezeu erau asupra lui încă din pântecele mamei sale. (Galateni 1:15)

Toma Irimia