Voi creșteți sfinți?

Voi creșteți sfinți sau creșteți ucigași…

Vineri noaptea, de gardă. Primesc un apel de la unitatea de primiri urgențe. „Așteptăm un copil înjunghiat, cu multiple plăgi la nivelul capului, gâtului și toracelui. Copilul are 10 ani, iar agresorul, colegul de clasă, 11.” Mă străbate un fior rece din vârful firului de păr până în călcâie și mă așez ușor pe scaunul de lângă mine. „Câți ani ați spus?”… Preiau copilul în secția de terapie intensivă și intru cu el în sala de operație, alături de medicul chirurg de gardă, pentru a evalua profunzimea plăgilor și eventualele leziuni ale organelor vitale. Din fericire, Îngerul păzitor al celui mic a stat pavăză deasupra lui. Slavă Ție, Doamne! 24 de lovituri de cuțit administrate de un copil de 11 ani unuia de 10 ani în regiuni anatomice pe unde trec vase de sânge extrem de mari, a căror secționare duce rapid la deces, în cap și în dreptul inimii. Intenția criminală a agresorului este clară. Pentru un telefon și un joc. Dumnezeu nu a lăsat, însă, să se întâmple nenorocirea și l-a salvat milimetric pe copil, dându-i a doua șansă la viață.  În mijlocul nopții ajung în camera de gardă și mă gândesc cutremurată la cea mai mare dramă din această întâmplare: ce sentimente au animat inima și mintea acelui copil de 11 ani numai, astfel că a putut, fără preget, să-și înjunghie de 24 de ori „prietenul”? Cât de curând a putut mediul de viață,  familia, societatea, anturajul, să pervertească în așa fel sufletul unui copil? Spre ce ne îndreptăm astăzi ca societate, în buza cărei prăpastii ne aflăm? Câteva zile mai târziu, aflu despre cazul unui băiat de 15 ani ucis cu sânge rece de doi „prieteni” de 13, respectiv 15 ani. Cine este de vină pentru aceste tragedii? Unii s-ar putea întreba de ce îngăduie Dumnezeu astfel de nenorociri pe pământ?

În primul rând, nu Dumnezeu permite să se întâmple așa ceva, ci lipsa Lui. Lipsa Lui din familie, din casă, din școală, din creșterea și educația copilului. În primii ani de viață, conștiința și sufletul copilului sunt cel mai ușor de modelat. Creierul lor este ca un burete setos în a absorbi informația, iar tiparele de comportament se dezvoltă prin repetare și obișnuință. Mersul săptămânal la biserică, împărtășirea și spovedania periodică, rugăciunea de seară,  semnul Sfintei Cruci când trece prin fața bisericii, sunt acțiuni repetitive care se imprimă în comportamentul copilului și îl introduc de timpuriu în tainele cunoașterii lui Dumnezeu. Lipsa acestora, vorbitul obscen în prezența copilului și alte obiceiuri rele îl vor introduce în cursele celui rău.

Apoi, exemplul de viață al părinților este un factor puternic care va influența dezvoltarea și mersul copilului în viață. Tatăl unuia dintre adolescenți este închis pentru furt. Tatăl celui ucis este plecat în străinătate. Mama este alcoolică… Ce dureros! Noi suntem cei ce bătătorim cărările pe care vor umbla copiii noștri. Mergem la cârciumă? Acolo vor merge și ei. Furăm? Ei vor face la fel sau mai rău. În fața copiilor noștri stau zilnic multe căi necunoscute experienței lor limitate, pe care pot alege să meargă. Cele mai multe nu duc decât spre rău și amar. Iar noi, părinții, suntem torțe vii ce merg înaintea lor. Dacă noi vom lumina un drum sănătos, copilul va alege să meargă pe el. Dacă noi vom lumina spre prăpastie, copiii noștri vor cădea în ea.

În al treilea rând, accesul din ce în ce mai timpuriu la gadget-uri, telefon, internet, platforme de social media este un risc prea puțin conștientizat. Odată ce le-am pus în mână un astfel de instrument, ne aruncăm de fapt copiii într-o mare furtunoasă, fără să știe să înoate și fără colac de salvare. Cei mici devin atât de obișnuiți cu realitatea virtuală, încât granițele cu lumea reală se dizolvă în conștiința lor. Violența, limbajul universal al internetului, ajunge să fie folosită de cei mici nu doar pe ecran, ci și în viața palpabilă. Oameni care au studiat neuroștiința au demonstrat că, în timpul jocului pe calculator, se activează doar funcții cognitive cerebrale ca atenția, memoria, vorbirea, viteza de reacție, concentrarea, iar emoția lipsește cu desăvârșire. Conștiința copilului se robotizează, iar el rămâne un alienat emoțional, incapabil să simtă empatie, toleranță, înțelegere sau compasiune. Internetul este un iceberg înșelător. Se prezintă ca o unealtă indispensabilă și utilă pentru a fi informat, dar ascunde în adâncurile lui de mii de ori mai multe pericole, unele chiar de moarte, pentru copiii noștri.

Un al patrulea „vinovat” este anturajul în care permitem să crească copiii noștri. Ce prietenii permitem să lege? În ce locuri îi lăsăm să își însoțească prietenii? Începem din copilăria timpurie cu „petrecerile” colegilor de grădiniță sau școală la locurile de joacă. Credem că un dans copilăresc nu va avea urmări. Spunem prima dată da unei astfel de invitații, apoi îl obișnuim cu prezența la sărbătorile lumești ale „prietenilor” lui. Doar că dansul nevinovat de ieri capătă treptat dimensiuni din ce în ce mai vulgare, se însoțește încet, încet de consum de alcool și alte păcate grele, păcate care erau de neimaginat atunci când l-am dus de mânuță la prima lui petrecere.

„Nu vă înșelați: tovărășiile rele strică obiceiurile bune”, îi avertizează acum 2000 de ani Sf. Apostol Pavel pe corinteni și pe noi acum. Încurajați prieteniile sfinte și curate! Controlați cât de mult și până cât mai târziu anturajul pe care îl frecventează copiii voștri și prieteniile pe care le leagă! Nu creați precedent, nu vă înșelați că lumea care nu-L cunoaște pe Dumnezeu poate petrece fără păcat!

Mă cutremur de marea încredere pe care Dumnezeu a avut-o în mine atunci când mi-a încredințat spre creștere viața copiilor mei. Ce responsabilitate uriașă trebuie să apese conștiințele tuturor celor care au darul de a fi părinți în viața aceasta! Zic și eu ca părintele Iosif: „O ceară caldă este sufletul copiilor voștri. Aveți grijă ce fel de slove și ce fel de tipar lăsați în sufletele lor!”

Închei cu versurile fratelui Traian Dorz care sintetizează divin ce vom simți în înfricoșătoarea clipă în care vom da socoteală de cei pe care i-am îndrumat în această viață: copii, urmași, tovarăși de drum, frați și surori de cruce:

Mai este, la Sfârșit, o Judecată,

cumplita Judecată de Apoi,

căci trebuie pe drept să-și ia răsplată

cum a lucrat oricare dintre noi.

 

Noi nu murim, când inima-ncetează,

lăsăm în urmă tot ce-am scris și spus,

dar tot ce dăm la cei ce ne urmează

mereu dă rod când noi demult ne-am dus.

 

Avem copii, – și-i creștem după vrere,

Avem elevi, – și-i învățăm ce vrem,

Avem o turmă-n grijă și-n veghere

-și-ntreaga lor răspundere avem.

 

Căci ei vor fi în lume și-n viață

așa cum noi le-am spus și arătat,

Iar ei, la fel, așa vor da povață

-și-un lung popor e-acum de noi format.

 

Îi creștem buni? – La fel și ei vor face!

Îi creștem răi? – Așa vor îndruma.

Noi i-ndreptăm înspre război sau pace,

rând după rând, pe câți ne vor urma.

 

Și-abia atunci, la Marea Judecată,

vedea-vom toți, uimiți, cu-adevărat,

cât a salvat o creștere curată,

cât a ucis un suflet blestemat.

 

O, voi cei mari, răspunzători de gloate,

părinți și-ndrumători pentru urmași,

voi, veți purta răspunderile toate,

voi creșteți sfinți sau creșteți ucigași…

 

De-aceea, pentru toți ce ne urmează,

La Marea Judecată de Apoi,

Cu ochi uimiți, oricare o să vază

cât rău sau bine a-nceput cu noi.

 

Traian Dorz

Anca Popa