Deși ar trebui să vorbim mai mult de vameșul din Evanghelia de azi și de pocăința lui, predicile de azi și mai ales ale noastre, ale preoților, glisează vrând-nevrând spre condamnarea fariseului din Evanghelie cu atitudinea lui fățarnică de mândrie și judecată a aproapelui.
Și iată că și eu am căzut în această ispită și vă voi vorbi despre fariseii de ieri și de azi.
Fariseii au fost cei mai înverșunați dușmani ai Lui Iisus, deși, în mod logic, ar fi trebuit să fie partenerii Lui cei mai apropiați pentru că știau Scripturile, le citeau și le citau zilnic, slujeau la Templu, se rugau și mai și posteau! Dar nu au fost! Ba, dimpotrivă, nu pierdeau niciun prilej să Îl atace, nu ratau ocazia de a încerca să-L bage la colț prin tot felul de întrebări capcană, nu Îl scăpau o clipă din ochi, dar nu de drag, ci de ciudă! De ce?
Pentru că Hristos era singurul care îi cunoștea. Singurul care vedea dincolo de haina lor, de imaginea lor, de aparenta lor religiozitate. Mai mult, Iisus îi prezenta întotdeauna lumii așa cum erau ei în realitate – morminte pline de putregai, dar văruite frumos la exterior. Cum să nu te prindă ciuda pe un astfel de „spin” în coastă?!
Cu toate acestea, în bisericile noastre de azi se întâmplă un paradox!
Chiar dacă predicile preoților de astăzi condamnă mândria fariseului și laudă pocăința vameșului, se cultivă și se încurajează tocmai „dreptatea” fariseului, și nu pocăința vameșului!
De ce zic asta? Pentru că, în general, spovedania de felul: „părinte, mulțumesc Domnului că am reușit să postesc tot postul, îmi fac rugăciunile, nu fac rău nimănui, merg la biserică și am grijă de pomenirea celor adormiți…”, „dezleagă” cu felicitări creștinul la Împărtășanie, iar spovedaniile de felul: „părinte, sunt atât de slab, n-am reușit nici măcar să postesc, am căzut în păcatul cutare…”, „leagă” penitentul, condiționând iertarea și accesul la Împărtășanie de împlinirea, de către acesta, într-un anumit termen, a canonului primit.
Oare pe câți din cei care au venit la El să ceară milă i-a amânat Hristos sau le-a dat mai întâi de făcut „canoane”? Singurul „canon” era: „vezi să nu mai păcătuiești!”. Și oare nu este mărturisirea păcătoșilor mai scumpă lui Hristos decât mulțumirea de sine a „drepților”?” (parafrazare din Matei 24.23-27 și Luca 15,7)
Dar să revenim la… fariseii fățarnici – nesuferiții Lui Hristos!
Tare nu i-a mai suportat și nu-i suportă Hristos pe fățarnici! „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici!”. Și, culmea, aceștia nu erau păcătoși, în înțelesul grosier al cuvântului, adică nu furau, nu omorau, nu desfrânau… multe nu făceau ei. În schimb, pe păcătoși, desfrânați, tâlhari, i-a suportat, ba chiar i-a și iertat și i-a și mântuit!
Oare de ce?
Pentru că păcătoșii știu că sunt răi și le pare rău, pe când fățarnicii cred că sunt buni și drepți și le pare bine, și se mândresc:
„Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.”
„Nebuni și orbi!”, le spune Iisus fariseilor de odinioară, dar și celor de azi – pentru că, să nu ne înșelăm, aceștia nu au dispărut, ba chiar sunt prezenți între noi mai mult ca oricând, și mai ales în biserică. De ce? Pentru că socoteau darul lor mai mare decât altarul, aurul mai mare decât templul. Socoteau că cel ce se jură pe aurul templului este legat, nu cel ce se jură pe templu.
Mentalitate prezentă și astăzi între creștinii cu duh fariseic și cărturăresc. Adică, darul adus de mine mă sfințește și mântuiește, nu Altarul (Jertfa) care mă sfințește și pe mine, și darul adus de mine.
Adică, ce fac eu atrage bunăvoința Lui Dumnezeu și mă pune într-o postură de împăcare cu El, nu ce a făcut Fiul prin Jertfa de pe Cruce, pentru a mă împăca cu Tatăl. Și aș îndrăzni să spun că și în unele adunări ale Oastei Domnului centrul propovăduirii nu mai este Iisus și Jertfa Lui, ci noi și jertfa noastră!
(Totuși, aici aș face o mică paranteză: o singură dată în istorie, Darul a fost mai mare decât Altarul, și când Darul a sfințit Altarul!
Când? Pe Cruce! Iisus – Fiul și Darul Lui Dumnezeu pentru oameni, a fost mai mare și a sfințit Crucea (Altarul) – darul oamenilor pentru Fiul Lui Dumnezeu.)
Bineînțeles că nu toți oamenii care fac faptele bune ale credinței sunt mândri sau mulțumiți de ei înșiși! După cum nu toți păcătoșii (vameșii) sunt smeriți. Numai să avem grijă mare, noi, preoții și călăuzitorii spirituali, ca nu cumva primii să creadă că pentru meritele lor primesc iertarea și împărtășania, iar cei de-ai doilea să creadă că pentru canonul împlinit, și nu pentru milostivirea Sa nemărginită și pentru Jertfa Răscumpărătoare a Lui Hristos pot fi cu toții iertați și îndreptățiți.
Pr. Vasile Manole
