„Voi sunteți epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută și citită de toți oamenii.” (2 Corinteni 3:2)
Lucrarea pe care o făcea apostolul Pavel nu trebuia validată de niciun document scris, de nicio laudă sau recomandare scrisă, pentru că cea mai bună recomandare a sa erau însăși creștinii. Trecerea păgânilor la credința în Iisus Hristos și la dragostea Sa era cea mai mare dovadă că propovăduirea Apostolului avea putere și că Duhul Sfânt lucra prin El.
În viața noastră de credincioși și ostași ai Domnului, nu o să ni se spună direct dacă suntem pe calea cea bună, dacă aducem vreun rod sau dacă dăm dovadă de creștini adevărați în mijlocul lumii, ci ne vom da seama de aceasta doar prin epistolele noastre. Statura Apostolului Pavel a fost una atât de înaltă, încât nu putem să ajungem să împlinim lucrări la același nivel sufletesc, de întoarcere a atâtor suflete la vieți noi, însă avem și noi lucrările puse deoparte pentru timpul și după puterea noastră.
Conștient sau inconștient, acțiunile și vorbele noastre au efect asupra celor ce trăiesc în jurul nostru. Dumnezeu rânduiește în așa fel, ca să avem prilejuri să arătăm celorlalți că nu avem același umblet, aceeași gândire, aceleași scopuri ca cele ale lumii. Fie prin întrebări pe care le primim de la necredincioși confuzi de felul nostru de a viețui, fie prin atitudinea noastră diferită, dictată de Iisus Hristos, de dragoste, de pace, de răbdare, atitudini care devin din ce în ce mai puțin întâlnite, putem inspira la o schimbare în sufletul cuiva, putem naște în inima altora o întrebare, o dorință de căutare și înțelegere și chiar ajuta la apropierea de Dumnezeu. Să cugetăm atent la tot ceea ce spunem și ceea ce facem, și în împrejurimi în care credem că putem fi mai delăsători, căci comportamentul nostru este urmărit tot timpul, și felul nostru de viață este cu adevărat neobișnuit dacă ne arătăm credincioși atât în lucrurile mari, cât și în cele mici (Luca 16:10). Dumnezeu cunoaște fiecare inimă, așadar numai El poate ști dacă încurajarea pe care am spus-o, mâna pe care am întins-o spre altcineva sau modul în care ne-am descris unui coleg felul de a ne petrece duminicile au reușit măcar un pic să facă un suflet să-și pună la îndoială propria necredință sau chiar să aducă mulțumire lui Dumnezeu (Matei 5:16).
Epistolele noastre sunt, mai ales, lucrările pe care le facem cu darurile lăsate de Dumnezeu în Lucrarea în care ne-a născut El sufletește, Oastea Domnului, pentru a ajuta la creșterea duhovnicească a fraților. Prin implicarea în școli biblice cu copiii sau cu tinerii, prin învățarea cuiva să-L laude pe Domnul printr-un instrument, printr-o atitudine caldă și primitoare în adunare, și chiar implicată să ajute oriunde este nevoie, dăm dovadă că nu suntem leneși în belșugul de dar pe care ni l-a dat Dumnezeu, ci ne dorim ca Domnul să fie slăvit prin toate puterile noastre (2 Petru 1:8).
Recomandarea noastră ca fii și ostași ai lui Dumnezeu nu va veni din vorbe fără temei, sau doar fiindcă ne proclamăm singuri ca ,,lucrători ai Domnului”, ci se va vedea prin ceea ce reușim să aducem în plus pentru propovăduirea Evangheliei Sale și pentru lauda Sa. De cele mai multe ori nu vom vedea modul cum este percepută trăirea noastră sfântă de către ceilalți, nici dacă îi influențează, ori dacă lucrările noastre vor avea marele rod pe care ni-l dorim, dar știm că Dumnezeu vede. Epistolele noastre sunt departe de a fi epistola cea mare a Sfântului Pavel, mulțimea de creștini întorși la propovăduirea Sa, însă sunt încercările noastre de a ne apropia de sfințenie, pentru care trebuie să depunem cât mai mult efort, să arătăm hărnicie, să dorim să nu stăm pasivi în adunare, să dorim să fim lumini în jurul celor ce ne înconjoară în lume, căci atunci credința noastră este adevărată și roditoare. Amin.
,,Dar când îmi vezi sudoarea și trupul istovit
de nici un dar din lume n-ai fi mai mulțumit.
Căci când cu toată truda nu pot ce-am vrut, Isus
dorința de-a aduce e ca și cum aș fi adus!”
Fr. Traian Dorz
Miriam Irimia
