„…Și în trupul meu împlinesc ce lipsește suferințelor lui Hristos pentru Trupul Lui, care este Biserica.” (Coloseni 1, 24)
„S-a tot adeverit că orice lucrare duhovnicească vie cuprinde în sine jertfa. […] Hristos Își alege însă împreună-mântuitorii Săi numai dintre împreună-jertfiții Lui.” (Fr. Traian Dorz)
Dumnezeu, în dragostea Lui nemăsurată față de noi, ni s-a descoperit întotdeauna în feluri atât de sfinte, de scumpe, de dulci. Ni s-a arătat și prin Dreptate, dar și prin Iubire; atât prin Lege, cât mai ales prin Har. Ni s-a revelat ca Făcător, ca Răscumpărător, ca Sfințitor. Dar poate că dintre toate acestea, cel mai frumos și duios fel în care ni s-a descoperit este cel de Tată, de Părinte, care își iubește și caută fiii… (Luca 15:11-24)
Marii trimiși ai lui Dumnezeu au văzut și s-au pătruns de acest adevăr: că pentru a aduce suflete la Părintele Ceresc, ei înșiși trebuie să se asemene cu El: să devină părinți. Trebuie să iubească ca El, să ierte ca El, să caute ca El. Să simtă durerile nașterii și creșterii ca El. (Galateni 4:19)
„Căci chiar dacă ați avea zece mii de învățători în Hristos, totuși n-aveți mai mulți părinți, pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie.” (1 Corinteni 4:15)
Nouă, fraților și surorilor din Lucrarea Oastei Domnului, Tatăl Ceresc ne-a dăruit ca părinte duhovnicesc care să ne aducă la El pe Părintele Iosif Trifa. El este cel care, prin durerile și rănile lui, ne-a născut din nou prin Evanghelie pentru Împărăția Cerurilor. El este cel care a pus cel dintâi mâna pe plug și sabie, ca lucrător în Ogorul Sfânt și ca ostaș în Războiul Sfânt.
El este cel care, urmându-L pe Domnul, a putut spune la sfârșitul vieții sale: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos.” (1 Corinteni 11:1) „M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci și o pildă cum să-L urmați. Să călcați după Domnul pe urmele mele. Ca pe urmă, să ne întâlnim mai fericiți, la sfârșitul luptei noastre, lângă Domnul, în Canaanul Său Ceresc…”
Dar precum cea mai frumoasă față a lui Dumnezeu este cea de Părinte, cea mai dulce și cutremurătoare dovadă a iubirii Sale nu a putut fi alta decât jertfa… Jertfa Fiului, pentru fii pierduți… Iar Părintele Iosif, ca unul care s-a asemănat întru totul Părintelui Ceresc, a înțeles că iubirea nu poate trăi și birui decât prin jertfă. Că pentru fiii săi duhovnicești se cere și jertfa lui, ca părinte duhovnicesc și ca fiu răscumpărat el însuși prin Jertfa Fiului Tatălui Ceresc.
„Când cel ales pentru jertfă, acceptând înalt și deplin prețul, își întinde mâinile către piroane, fruntea către spini și inima către suliță, el devine parte integrantă cu Hristos în prețul mântuirii celor pentru care se dăruiește. Și devine o temelie pentru Lucrarea evanghelică la rădăcina căreia primește să moară, ca o condiție pentru învierea celor ce vor fi, într-un fel, răscumpărați și pentru această jertfă a lui.
O astfel de moarte este suprema biruință și dovada supremei iubiri. O Lucrare care are la temelia ei o astfel de jertfă, poate fi sigură de biruință și de slavă.” (Fr. Traian Dorz ~ Dovada supremei iubiri, “Istoria unei jertfe”, vol. 2)
Tatăl Ceresc ne-a dat harul de a ne naște nu numai trupește, ci și sufletește într-o Lucrare vădit cerească și pe de-a-ntregul de la Duhul Sfânt. Lucrarea Oastei Domnului a fost plătită cu Sângele Domnului Iisus și al înaintașilor noștri sfinți, dintre care cel dintâi va fi pe veci Părintele Iosif, cel ce ne-a născut și crescut în această Mișcare evanghelică.
Într-o astfel de Lucrare nu putem sta oricum. Când avem un nor așa de mare și strălucit de martori ce ne stau în față ca pilde de lucru, de luptă, de jertfă pentru Cauza lui Hristos și a Evangheliei Sale, trebuie să ne pătrundem deplin de conștiința chemării și a datoriei pe care o avem ca urmași ai lor și ai Lui. Un fiu adevărat trebuie să se asemene cu părinții săi întru totul. Nimeni nu poate pretinde vreun drept la moștenire fără să poarte cu vrednicie în viața sa numele părinților săi și fără să le urmeze calea.
Ca fii și urmași ai Părintelui Iosif, cu noi este tot așa. Dacă ne dorim cu adevărat să avem parte de cununa și răsplata lui, atunci să conștientizăm că fără a lucra cum a lucrat el, fără a lupta cum a luptat el, fără a ne jertfi cum s-a jertfit el – nu putem moșteni Împărăția în care el a ajuns biruitor!
Fr. Traian Dorz spune că Dumnezeu pășește prin istorie pe vârfuri de munte, pentru ca acolo oamenii să aibă prilejul să-l vadă din nou pe El. Desigur, unul dintre cele mai înalte și strălucite astfel de vârfuri este și Părintele Iosif. Dar înălțimea și sfințenia acestui munte nu stă numai în aceea că Dumnezeu a pășit pe el așa de luminos, ci mai ales în aceea că Părintele Iosif nu a fost nepăsător față de noi, cei din vale, care deși vedeam Lumina lui Dumnezeu pe munte, nu puteam urca. Astfel, el s-a coborât până la noi ca să ne urce până la Dumnezeu, pentru a fi transfigurați de Lumina lui, nu doar înspăimântați. A făcut asemenea Domnului Iisus, care s-a făcut Om, pentru ca pe om să-l îndumnezeiască.
În Părintele Iosif eu l-am descoperit într-una dintre cele mai scumpe fețe ale Sale pe Domnul. Am văzut în Părintele Iosif aceeași dragoste care caută pe fiii rătăciți pe care o văzusem și în Domnul. Aceeași sfințenie care nu îndepărtează, ci apropie. Aceeași dragoste jertfelnică care se topește pentru a-l mântui și răscumpăra pe orice fiu al Tatălui Ceresc. Am auzit același glas, aceeași chemare și aceeași cântare ce mi-a înnoit viața și inima, întorcându-mi calea de la moarte la viață.
Să ne cercetăm adânc și temeinic inimile și viețile noastre, spre a vedea cum stăm față de Părintele Ceresc, față de Părintele Iosif și față de Lucrarea Oastei Domnului, în care am auzit pentru întâia dată Cântarea Jertfei preaiubite, cântată de Pasărea măiastră.
Părinte drag, de-ai fi lăsat
mantaua ta oștirii…
Însă cei răi te-au dezbrăcat
și hainele ți-au sfâșiat…
O, hainele iubirii…
Urmașul tău ți-a moștenit
mantaua suferinței
și-n toată țara, steag slăvit,
din plânsul lui neostoit,
a înălțat credinței.
Dar azi, ai libertății zori
ne-au păgubit de lacrimi;
cântare este-n sărbători,
dar n-are-ai plânsului fiori
ce vindecă de patimi.
Părinte drag, dac-ai ieși
de sub pământ afară,
pe câți din noi i-ai mai găsi
păzind al Oastei steag – și zi,
și noapte – peste țară?
Părinte drag, am lepădat
prea mulți a ta povață
și-n tabără ne-am înălțat
atâția zei pentru-nchinat
și dragostea ne-ngheață.
Lângă mormântul tău jurăm
să-mprospătăm credința
și sfâșiatul steag nălțăm, mai strâns
uniți să închinăm
spre cer recunoștința.
Veniți, dragi frați, veniți, veniți
să-ntoarcem la morminte;
din drumul rătăcit opriți,
spre naintașii dragi priviți
cu-aducere aminte.
Veniți, dragi frați, veniți cu flori,
cu lacrimi, cu cântare,
pătrunși de-aceiași dragi fiori,
azi, Păsării Măiestre-n zori,
s-aducem fiecare.
Să treacă Oastea și-acest prag,
și-această-nvolburare,
să regăsim slăvitul steag
ce l-a-nălțat urmașul drag
din plâns și din cântare.
Ca-n clipa marii Învieri,
topiți de-a Lui iubire,
uitând de tot ce-am plâns noi ieri,
cu naintașii – dragi străjeri –
să-L așteptăm pe Mire. *
Iosif Ștefan
*Părinte drag – Lidia Hamza
