Părintele Vasile Ouatu s-a născut în anul 1903 în orașul Bârlad, în Moldova, și a terminat Teologia la București în anul 1928. S-a căsătorit cu soția sa Emilia în 19 mai, anul 1929, cununați fiind de preotul Toma Chiricuță de la Biserica Zlătari, din București.
A câștigat prin concurs postul de paroh la Biserica „Sfânta Treime” – Ghencea, unde mai concurau și alți 42 de candidați. Avea o minte pătrunzătoare și o inimă plină de dragoste de a sluji lui Dumnezeu cu toată râvna și curăția vieții sale.
De la începutul vieții de căsnicie i-a cerut soției sale cu toată stăruința ca ea să fie în toate privințele un exemplu de viață curată și smerită pentru toate femeile din parohia sa, lucru pe care ea l-a înțeles și despre care a mărturisit ea că și-a dat toate silințele să-l împlinească.
Lăcașul nou al bisericii din parohia sa era atunci în construcție, abia înălțat un metru de la pământ. Planul era mare și construcția va cere jertfă și osteneli nespus de mari. De la început, tânărul preot și-a luat în cea mai mare grijă și răspundere sarcina ridicării acestei biserici de forma și de mărimea cele mai alese. Dar el a ştiut și mai bine un și mai însemnat adevăr, anume acela că, înaintea datoriei de a ridica biserica din piatră, un adevărat slujitor al lui Dumnezeu are datoria și mai mare de a ridica biserica vie, din suflete, pentru Hristos. Și acest lucru l-a împlinit chiar din primele zile părintele Vasile, în parohia sa din cartierul Ghencea din București.
Chiar din anii săi de teologie a aflat despre Lucrarea Oastei Domnului care pornise de la Sibiu prin râvna sfântă a Părintelui Iosif Trifa. Și încă de atunci și-a însușit cu toată hotărârea calea de ostaș al Domnului, pregătindu-se cu toată evlavia și râvna sufletului său devotat lui Hristos pentru a fi cu adevărat un slujitor destoinic și vrednic al Domnului.
Cu multă voință și dăruire s-a așezat pe munca duhovnicească în parohia sa, organizând adunări ale Oastei Domnului și alte întâlniri cu parohienii săi, sub diferite forme de activitate. Toate cu scopul ridicării nivelului vieții duhovnicești și al propovăduirii Evangheliei până la cea din urmă familie și până la cel din urmă suflet din parohia sa.
În timpul acestor activități felurite pentru ridicarea bisericii sufletești din parohia cartierului Ghencea, numărul sufletelor care se înscriau în Oastea Domnului creștea mereu. Adunarea Oastei Domnului din Ghencea ajunsese să fie cea mai numeroasă și mai puternică grupare din București. Și lucrurile minunate care se realizau acolo îi umpleau de bucurie pe toți cei ce iubeau Cauza Domnului.
Între timp creșteau și zidurile bisericii de piatră. Fondurile adunate prin străduințele și ostenelile lui ajutau la grabnica terminare. Și în noiembrie 1934 – în mai puțin de 5 ani -, mārețul lăcaș al Oastei Domnului se sfințea, în prezența patriarhului, a ministrului Cultelor și a unora dintre cele mai de frunte autorități din București. Toate aceste realizări au cerut însă eforturi atât de mari: alergări prin ploi și zăpezi, nopți de rugăciune, zile de post, lipsuri personale, încât numai după doi ani, în 1931, se îmbolnăvește grav de plămâni și trebuie să se interneze în spitale. Astfel încep alți cinci ani de muncă, amestecați cu suferințe din ce în ce mai grele. Dar lucrul Domnului, el nu I-a lăsat deloc, ba încă, cu cât mai mult vedea cā vremea plecării sale la Domnul este tot mai aproape, cu atât lupta și muncea mai cu râvnā pentru a-și împlini lucrul pentru care l-a rânduit Dumnezeu.
Avea o voință atât de tare în râvna lui, încât nu ținea seamă de nici o jertfă personală. Abia ieșit din alt spital, începea lucrul sfânt cu mai multă putere.
În Casa Domnului nu îngăduia nici un fel de afaceri și practici nebiblice: cadouri pentru slujbe, alcool, plată pentru rugăciuni nepermise de Evanghelie și altele de acest fel, cum făceau ceilalți preoți. Asta i-a atras ura celorlalți și tot felul de pâre și învinuiri nedrepte la cei mari…
Împotriva beției și a localurilor necurate din apropierea bisericii a luptat, spre a le închide ori a le îndepărta, pentru a nu tulbura slujbele sfinte. Aceasta i-a ridicat împotriva sa alți dușmani.
Când era chemat pentru diferite acte de cult în casele unor oameni în care vedea tablouri sau obiecte nereligioase, nu-i lăsa până ce nu erau date afară, spunând că lucrul Domnului nu se poate face în prezența unor astfel de dovezi ale păcatului și semne ale diavolului.
Suferea mai bine sărăcia, decât să primească felurite cadouri, pentru ca nu cumva slujba Domnului să fie defăimată ori să fie silit ca pentru aceste cadouri să îngăduie unele păcate ori să facă unele înlesniri nepotrivite cu Cuvântul lui Dumnezeu. „Mai bine sărac și curat – zicea el. Când începi să primești daruri, atunci nu poți fi curat în totul față de toți. De cele mai multe ori acestea ți-s date pentru a închide ochii față de un păcat și a-ți închide gura față de o mustrare.”
În biserica sa, părintele Vasile făcea de două ori pe săptămână adunări, ceasuri întregi, cu toți frații și surorile care umpleau Casa Domnului. Miercuri seara era seară de cântări și rugăciuni; vineri seara, adunări de evanghelizare, în care el punea tot sufletul și viața sa. Din timp în timp, organiza serbări cu copiii, ajutat și de soția sa în munca aceasta plină de bucurie.
Aceste munci îi cereau tot mai mult efort și timp, și jertfã, astfel că, în ianuarie 1931, fiind atins foarte grav la plămâni, a fost trimis la Sinaia pentru tratament. Abia s-a refăcut puțin și, în martie, s-a întors din nou la munca sa pe care n-o putea părăsi. Dar n-a putut sta decât o lună până când boala a izbucnit din nou, cu sânge, și a trebuit să fie dus la Sanatoriu Geoagiu, unde era în acel timp și Părintele Iosif Trifa. Starea împreună acolo i-a legat și mai mult împreună, iar pe părintele Vasile l-a făcut să se dăruiască și mai mult luptei Oastei Domnului.
Când a izbucnit conflictul de la Sibiu, părintele Vasile a trecut hotărât și total de partea adevărului pentru care suferea Părintele losif, luând atitudine puternică împotriva nedreptății care se făcea Oastei Domnului de către oficialitatea bisericească. Și condamna cu Cuvântul Domnului pe cei ce erau nedrepți și necinstiți.
În cadrul Oastei de la București a avut și el nespus de mult de luptat cu cei cărora le plăcea să se numească șefi și ofițeri – dar care căutau mai mult slava lumească și foloasele lumești decât slava și foloasele lui Dumnezeu.
Când foaia «Isus Biruitorul» a fost suspendată pe nedrept, părintele Vasile și-a dat în locul ei foaia sa, «Ostaşul Domnului», prin care Părintele losif și-a putut continua apărarea sa în momentele cele mai grele. lar mulțimea fraților din țară și-au putut spune cuvântul lor de sprijinire a cauzei drepte a Oastei Domnului și a profetului ei.
În tot acest timp, deşi bolnav grav și cu primejdia morții permanent asupra lui, el lucra alături de soția sa și de alte câteva suflete devotate Domnului la tipărirea, împachetarea și expedierea foilor la frații din toată țara. Vrăjmașii lui au organizat împotriva sa până și echipe de bătăuși care îl urmăreau cu batjocuri de tot felul, aruncând uneori și cu pietre asupra lui. Numai Domnul I-a scăpat de multe ori de acești urmăritori.
Între timp au avut trei copii, un băiat și două fete. Într-o vreme băiatul li s-a îmbolnăvit foarte grav și, deși medicul chemat a făcut tot ce a putut, copilului nu i se făcea bine. Într-o seară când copilul avea crize, el s-a aşezat în genunchi la căpătâiul copilului său și s-a rugat toată noaptea, fără să se ridice de acolo. Soția lui, mama copilului, ne spune: „Eu n-am putut face lucrul acesta, dar el l-a făcut. Dimineața, când a venit medicul, copilul nu mai avea nimic. Și nici până azi, când împlinește 51 de ani, copilul nostru nu a mai avut nimic de atunci.” lată ce mare credință și putere în rugăciune avea acest slujitor sfânt al lui Dumnezeu.
În vara anului 1935, în timpul marilor pelerinaje la Maglavit, a organizat și el cu parohienii săi din București un astfel de pelerinaj, în scopul propovăduirii acolo a Cuvântului lui Dumnezeu. El a scris și o carte plină de învățăminte despre lucrurile petrecute la Maglavit. Au fost și acolo suflete care s-au întors la Dumnezeu; totuși puține față de efortul mare care s-a depus pentru asta.
În anul 1936 a organizat o mare adunare a Oastei Domnului în București. Au luat parte atunci mari mulțimi de frați din toată țara, lucrul acesta fiind o puternică dovadă despre însemnătatea Oastei Domnului, care s-a făcut atunci cunoscută în chip măreț și în Capitala țării. În vara aceasta, 1936, a venit el la Sibiu cu toată familia, stând mai multă vreme la redacția foii «Isus Biruitorul» împreună cu Părintele Iosif și cu noi, cei de la redacție, care lucram acolo.
După aceea boala i s-a agravat din nou. A fost internat la Cluj, dar după puțin timp a plecat acasă. În ziua de vineri, 19 februarie 1937, i-a spus soției sale că Domnul îl trage de mână și că în curând va pleca la El. A cerut să i se aducă copilașii să-i binecuvânteze, i-a îmbrățișat pe copilași și pe mama lor și, cu un ultim cuvânt: „Vă iubesc!”, a plecat la Domnul în seara aceleiaşi zile.
A avut o înmormântare cutremurătoare, la care au luat parte mii de frați din toată țara și de peste hotare, în frunte cu Părintele Iosif Trifa, care s-a ridicat de pe patul său de boală pentru a lua parte la această plecare a fratelui și a sprijinitorului său. A mai fost de față și părintele Vladimir și mulți alți frați cunoscuți … Părintele losif a rostit o mișcătoare cuvântare. La fel și părintele Vladimir și mulți alți frați.
În istoria Oastei Domnului, părintele Vasile Ouatu a rămas ca o pildă strălucită de preot al Domnului, de ostaș al lui Hristos și de martir al Său, care nu și-a cruțat viața până la moarte, ci a pus slujba Domnului mai presus de viața sa și de interesele familiei sale. Cu toată curăția sufletului său, s-a străduit să facă totul pentru Domnul în așa fel, încât cu nimic sã nu-i fie umbrită sau pătată această slujire dusă până la moarte, în toată ascultarea și dragostea pline de sfințenie. A fost o jertfă dăruită total, care s-a sfârşit numai la 33 de ani, la fel ca viața pământească a Mântuitorului său pe Care L-a iubit și L-a slujit mai presus ca orice pe pământ.
A fost înmormântat în cimitirul Ghencea din București, iar mormântul său neuitat este vizitat și azi cu multă dragoste de către cei ce prețuiesc amintirea și mormintele sfinților.
Ultima scrisoare, cu ultimul cuvânt: De la Sanatoriul din Geoagiu, părintele Vasile i-a trimis Părintelui Iosif scrisoarea de mai jos, ca un ultim cuvânt al său:
„Scump și iubit părinte losif! Nu v-am putut scrie până acum. Sunt istovit complet. M-am simțit mai de mult bolnav, dar n-am voit să cedez. Am luptata înainte, cu credința în Dumnezeu. Acum sufăr din greu. Lupta de zi și noapte m-a istovit și a stricat toate mădularele trupului meu. Nu mai am nimic bun în mine. Dar nu disperez. Am conștiința pe deplin împăcată că mi-am făcut datoria. Pot muri liniștit în orice clipă. Socot că mi-am împlinit misiunea pe acest pământ.
Un singur lucru mă mai reține și adesea mă tulbură: soția și copiii care, omenește vorbind, mai au încă nevoie de cele pământești, dar iarăși îmi zic: Cel ce dă hrană tuturor … va avea grijă și de scumpii mei.
Sunt în aceste clipe soldatul care cade zdrențuit de gloanțe, dar steagul îl ține sus, în semn că nu s-a predat inamicului. Eu nu m-am predat. Am luptat, am suferit, dar nu m-am predat. De la țintă nu m-am abătut. Acum când nu mai am nici o putere, știu sigur că Domnul va desăvârși totul. În Mâinile Lui le-am lăsat toate – și stau aşteptând împlinirea voii Lui.
În tot momentul mă rog pentru sf. Voastră și scumpă Oastea Domnului. Domnul a voit ca eu să înțeleg toate frământările sf. Voastre și să mă identific deplin cu această lucrare divină. Poate și de aceea am suferit mult, ca să înțeleg mult.
Acum am timp destul de rugăciune. Altceva nu pot face. De citit nu pot, de vorbit deloc, de scris foarte-foarte greu. Aşa ca mă rog.
Nemaiputând scrie, vă salut și vă îmbrățișez, trimițând și tuturor celorlalți dragostea mea în Domnul lisus.
Preotul Vasile Ouatu,
Sanatoriul Geoagiu – 22 XI 1936″
Cât de puternic și mișcător este acest cuvânt testamentar și ce sfârșit luminos arată el! Ce mare apostol și preot al lui Dumnezeu a fost acela care și-a putut încheia viața și slujba sa în chip atât de asemănător cu al Sfântului Apostol Pavel, al Sfântului loan Gură de Aur și al Părintelui și profetului Iosif! La moartea părintelui Vasile Ouatu a apărut «Isus Biruitorul» în ediție specială, scriind următoarele:
„O veste de durere împărtășim fraților de la fronturi: Dragul și scumpul nostru părinte Vasile de la București a adormit în Domnul în seara zilei de vineri, 19 februarie. S-a stins cel ce a luptat până la sânge în războiul cel sfânt al Oastei Domnului. S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Rom 12, 1), pentru Cauza Lui. S-a stins cel ce nu s-a cruțat și n-a cruțat nimic, ci totul a pus în slujba cea sfântă a Domnului. S-a stins cel ce a stat pe front până ce i s-a stins graiul și a căzut sub greutatea boalei. S-a stins cel care L-a iubit pe Domnul și lupta Lui în lume mai mult decât pe soția lui, pe copiii lui, mai mult decât sănătatea lui și decât viața lui (Mt 10, 37). S-a stins cel ce s-a cheltuit bucuros pentru turma lui și frații lui (II Cor 12, 15). S-a stins cel ce n-a știut decât un singur lucru: să lupte și a luptat, să sufere și a suferit, să se jertfească și s-a jertfit, să sufle în trâmbiță şi a trâmbițat. A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit, dar le-a suferit pe toate privind țintă la Căpetenia și Desăvârșirea Credinței noastre (Evr 12, 2). S-a stins un viteaz al Domnului pe care solia morții, solia chemării la Domnul I-a aflat pe front ținând sus steagul Domnului lisus. S-a sfârșit ținând sus Cuvântul Vieții (Flp 2, 16).
Dragostea pentru frații lui l-a făcut să-și dea viața pentru ei (In 15, 13), lăsându-ne și nouă, celor ce am rămas, acest testament al luptei și jertfei pentru Domnul și Cauza Lui cea sfântă. S-a stins o lumină care s-a topit luminând. S-a stins scumpul și dragul nostru pārinte și luptător. Dar jertfa lui rămâne.
În temelia războiului nostru cel sfânt, alături de Jertfa cea Mare și scumpă a Scumpului nostru Mântuitor, avem de acum și jertfa copiilor Lui. Avem de acum și jertfa scumpului nostru părinte Vasile, iar jertfele acestea sunt și ele chezășia biruinței noastre, pentru că prin jertfă a biruit Evanghelia. Și numai prin jertfă biruie și azi. Orice biruință vine numai prin jertfă.
Scumpii noștri frați din toată țara, a plecat la Domnul dragul nostru părinte Vasile, iar noi, cei care am rămas, trebuie să arătăm că știm prețui dragostea și jertfa scumpului nostru luptător. De aceea, în Numele Domnului, vă rugăm:
- În înțelegere cu preoții, să se facă rugăciuni și parastase în toate sfintele biserici, iar în ziua înmormântării, marți, la amiazi, să se tragă clopotele.
- În toate adunările să cinstim amintirea lui, rugându-ne pentru veșnica lui odihnă.
- Scumpul nostru va fi înmormântat marți, 23 februarie.
- Frații vor veni din toate părțile cu steagurile îndoliate.
- Ziua înmormântării va fi o zi de post și rugăciune.
- În fiecare an, la Rusalii, să i se prăznuiască amintirea cu pelerinaj la mormântul său.
- Pentru ziua înmormântării sunt chemați toți frații preoți-ostași. Va merge, cu ajutorul Domnului, și părintele losif de la Sibiu.”
… Părintele Vasile s-a stins la vârsta de 33 de ani … Boala i-a topit cu totul trupușorul lui (în timpul din urmă avea doar o greutate de 32 kg). S-a chinuit mult, dar credința l-a ținut până la sfârșit în brațele Domnului.*
*Fericiții noștri înaintași – Traian Dorz
