„Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.” (1 Corinteni 13:11)
În textul Epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 11, versetele de la 24-26 și 32-40, care se citește în duminica întâi din Postul Paștilor, Cuvântul lui Dumnezeu ni-l dă ca exemplu pe Moise, care, „când s-a făcut mare”, a făcut o analiză a vieții sale și a luat o hotărâre cu privire la aceasta. Omenește era „mare” și până la momentul acesta, fiind în postura de prinț al Egiptului, poziție în care se putea bucura de toate privilegiile oferite de aceasta: de faimă, de bunăstare, de plăcerile păcatului. Când însă s-a maturizat duhovnicește, a înțeles că pacea sufletească dobândită prin umblarea cu Dumnezeu este mai de preț decât orice bucurie pământească, chiar dacă este asociată cu suferință. Astfel, el a renunțat la titlul de „fiu al fiicei lui Faraon” și s-a alăturat poporului lui Dumnezeu, căruia îi aparținea nativ. Înțelegem de aici că nașterea într-o familie creștină nu ne dă și titlul de copil al lui Dumnezeu, ci pentru a dobândi această calitate este nevoie de luarea unei hotărâri personale de asumare a unei vieți trăite cu Hristos. Apostolul Pavel, dându-se exemplu pe sine, afirmă că „lucrurile care pentru mine erau câștiguri… le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos” (Filipeni 3:7-8). Această transformare se produce prin înnoirea minții, făcută de Duhul Sfânt prin cunoașterea Domnului Isus (Efeseni 1:17-18).
În continuarea textului sunt enumerați alți oameni mari ai Scripturii și ai credinței: judecători, proroci, împăratul David, ca unii prin care Dumnezeu a dat biruințe poporului Său, până acolo încât „femeile și-au primit înapoi pe morții lor înviați”. Alții însă, „ca să dobândească o înviere mai bună”, adică cea veșnică, nu în același trup supus în continuare suferințelor, neputințelor și morții, „n-au vrut să primească izbăvirea”, asumându-și cele mai inumane parcursuri ale vieții și experimentând ceea ce fratele Traian Dorz descrie în versuri:
„Totdeauna pe-a Domnului Cale au fost lupte și-au fost spini destui,
căci acei ce-au urmat Voii Sale trebuit-au să-I semene Lui.”
Finalul textului vine cu o chemare de alăturare hotărâtă la „poporul lui Dumnezeu”, pentru a ajunge la desăvârșire împreună cu cei care au urmat Calea credinței și care așteaptă să primească răsplătirea împreună cu noi. Iar puterea de a face aceasta ne-o dă credința, care vine prin „auzirea Cuvântului” (Romani 10: 17) și este „darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 8).
Preabunul nostru Mântuitor și Domn Isus Hristos, Te rugăm, dăruiește fiecărui suflet și cuget care Te-a aflat maturitatea duhovnicească pentru a alege cu toată inima și toată dăruirea Calea Ta, oricât de aspră și plină de suferințe ar fi, pentru ca la vremea răsplătirii să poată dobândi Cununa Slavei, pe care Mâna Ta o va așeza pe frunțile biruitorilor. Amin
Daniel Oprean
