În duminica a doua din postul Paștelui, Părinții Bisericii ne pun în față un cuvânt greu și grav, care nu lasă pe nimeni nepăsător.
Apostolul duminicii de la Evrei 1,10-14 – 2,1-3 descrie în puține cuvinte planul de mântuire pe care Dumnezeu L-a organizat pentru mântuirea neamului omenesc. Istoria creației, de la ceruri și pământ până la ființele îngerești din locurile înalte, a fost scrisă cu de-amănuntul și s-a desfășurat până la acest moment fără nicio abatere.
Dumnezeu „Se pune la lucru” și cu mâinile Sale croiește un loc potrivit pentru lutul purtător de Viață. Creează mai întâi spațiul, contextul, unde povestea omului va urma să se înfiripeze. Apoi, în acest spațiu frământă și plasează materia primă din care mai târziu va fi luat omul în ziua a șasea. La urmă, S-a uitat Dumnezeu peste lucrarea mâinilor Lui și „iată că erau foarte bune” (Gen. 1,31). Dar toate urmau să aibă un „termen de expirare”, pentru că „toate se vor învechi ca o haină” și vor fi schimbate, din cauza „aportului” pe care omul neascultător l-a adus în Creația Sa. Omul contra-lucrează cu Creatorul său și Îl „obligă” pe Acesta să-Și „rescrie” planul: din „Să facem om după chipul nostru” (Geneza 1,26) în „pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi” (Isaia 6,8). După jumătate de ceas de tăcere, un glas s-a auzit: „Iată-mă, trimite-mă!”
Domnul Isus se prezintă înaintea Tatălui Ceresc și Își asumă hotărât și deplin lucrarea de re-facere a omului des-figurat de chipul Creatorului său. Această asumare confirmă încă o dată unitatea con-lucrării cu Tatăl Său, dar și unitatea de ființă cu El. „Noi” rămâne fundamentul oricărei izbânzi. Iar Hristos devine „Căpetenia mântuirii” noastre după ce a fost desăvârșit prin suferințe (v.10), dar și Căpetenia tuturor îngerilor și duhurilor slujitoare, trimise și ele să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea (v.14). De aceea, El a primit onoarea de a ședea la dreapta Tatălui până îi va pune la picioare ca așternut pe toți dușmanii Săi (v.13).
Întregul plan de mântuire al Tatălui, cu angajamentul tuturor ființelor cerești și prețul nespus de mare plătit de Unicul Său Fiu pe Cruce, stă mărturie înaintea neamului omenesc și înaintea fiecărui om în parte, că Dragostea Tatălui nostru din Ceruri strigă neîncetat „să nu stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare” și „să ne ținem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtați de ele” (2,1). „Și tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm.” Dar Însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite. Și Cel ce cercetează inimile știe care este năzuința Duhului, pentru că El mijlocește pentru sfinți după voia lui Dumnezeu” (Rom. 8,26-27). Con-lucrarea Întreitei Dumnezeiri ne rămâne ca exemplu al părtășiei creatoare.
Așadar, dacă tot Cerul s-a urnit și S-a cheltuit pentru o mântuire așa de mare destinată nouă, adusă la urechile noastre și suită la inima noastră de Însuși Domnul Isus, și mai apoi de cei ce au auzit-o (de la Apostolul Andrei până la Părintele Iosif Trifa), ne ridicăm noi la înălțimea acestei mântuiri? Pricepem împreună cu toți sfinții care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea dragostei lui Hristos, care întrece orice cunoștință (Efes. 3,18-19)?
Dacă am înțeles lucrarea universală întreprinsă de tot Cerul pentru marea noastră mântuire, atunci răspunsul: „Iată-mă! Trimite-mă!” este ceea ce trebuie să ne definească pe acest pământ. Aflarea lui Isus cel Răstignit ne face permanent disponibili și pregătiți de grabnică lucrare, săritori pentru orice nevoie urgentă. „Lipsa de semnal” sau „modul avion” ne transformă în robi vicleni și leneși, indisponibili și indiferenți la întrebarea: „Cine va merge pentru Noi?” Vestirea lui Isus cel Răstignit nu se poate naște decât într-o inimă permanent conectată la „frecvența susurului blând”, sensibilă la durerea celui căzut între tâlhari și responsabilă de frații săi.
Devenind con-lucrători cu Dumnezeu, rostul existenței noastre este dat de Mărețul Plan de Mântuire pe care Cerul l-a adus omenirii prin coborârea Domnului Hristos jos la noi. Cheltuirea vieții noastre și pierderea ei va fi pentru El și Evanghelie. Și devenim păzitorii fraților noștri, păzindu-ne mântuirea, păzind-o și pe a lor. Doar astfel nu vom sta nepăsători de o mântuire așa de mare, ci, ascultători fiind, ne-o ducem până la capăt cu frică și cutremur (Fil. 2,12). Amin.
Codruț Gârboan
