Împărați păgâni intră în scena dirijată de Dumnezeul lui Israel
Ezra 1 – Întoarcerea din robie (II)
Așa vorbește Cirus, împăratul perșilor: „Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărățiile pământului și mi-a poruncit să-I zidesc o Casă la Ierusalim în Iuda. (Ezra 1:2)
Mi se pare fascinant că pentru binele poporului Său, Dumnezeu pune în mișcare împărați păgâni și națiuni întregi. Pasionații de istorie vor recunoaște mai bine concluzia lui Daniel: Dumnezeu schimbă vremurile și împrejurările, El răstoarnă și pune pe împărați. (Daniel 2:21) În istoria biblică, în perioada exilului, dar și în cea post-exilică observăm cum mai mulți împărați devin parcă actori într-o piesă regizată de Dumnezeul cerului și al pământului.
Nebucadnețar cel nemilos devine ”robul Meu” (Ier 27:6) și îl laudă, înalță și slăvește pe Împăratul cerurilor, Dumnezeul cel Prea Înalt, Dumnezeul robilor săi Daniel, Șadrac, Meșac și Abed-Nego (Daniel 4:37).
Cirus cel Mare devine Unsul Domnului (Is 45:1) și dă poruncă pentru reconstrucția Templului de la Ierusalim. Cronicarul acestor evenimente (cel mai probabil preotul Ezra) menționează că duhul lui Cir a fost trezit de Domnul. Înțelegem acest verset în sensul că Cir se supune voii lui Dumnezeu, așa cum au făcut și ceilalți împărați. Fie deplin conștienți de rolul lor, fie doar profitând de circumstanțe favorabile. Nu știm cum a vorbit Dumnezeu lui Cir, dar e plauzibilă versiunea relatată de Iosif Flavius în Antichități iudaice: “Cirus a aflat aceste profeții scrise de Isaia cu doua sute și zece ani înainte. El spunea că Dumnezeu îi dezvăluise în Taină următoarele: Așa cum vreau Eu, Cirus, pus de Mine rege peste neamuri multe si mari, Îmi va trimite poporul în propria lui țară, reclădind templul Meu. Când Cirus a citit aceste rânduri, s-a minunat de predicțiunea lui Dumnezeu și a fost cuprins de dorința înfăptuirii celor scrise.”
Într-un mod similar, Darius I cel Mare (522-486 î.Hr.), regele persan în timpul căruia imperiul său a cunoscut apogeul avea sa faciliteze construcția Templului, dar și să sprijine jertfele necurmate aduse lui Dumnezeu la Ierusalim (Ezra 6:3-12). Dar și Artaxerxe I (465-425 î.Hr.), va sprijini financiar și logistic călătoriile lui Ezra și Neemia către Ierusalim, cu scopul slujirii lui Dumnezeu, după legile date de El (Ezra 7:12-26; Neemia 2:7-8).
Scopul celor scrise în acest capitol din Ezra e să ne încredințăm că Dumnezeu ”îi face prieteni chiar și pe vrăjmașii” noștri, dacă Domnului îi sunt plăcute căile noastre (Prov 16:7). Și că Dumnezeu va lucra în mod similar, în situații asemănătoare, chiar și cu marii lideri politici ai lumii. În vremurile tulburi de azi, cu războaie și vești de războaie, cu situație economică incertă, dar și cu frământări duhovnicești, secularizarea bisericilor și a adunărilor, acțiuni dezbinătoare și denigratoare în lucrarea Oastei Domnului, nu trebuie să ne pierdem credința în puterea suverana a lui Dumnezeu. El poate totul!
Iar pentru Dumnezeu nu sunt importante doar națiunile, ci fiecare dintre oameni în parte, în orice perioadă istorică ar fi trăit. El, care dă nume la miliarde de miliarde de stele (Psalm 147:4), știe ce se întâmplă în proximitatea fiecăruia (numărul de vrăbii, firele de păr – Matei 10:29-31). Și chiar mai mult!
Ochii Domnului judecă simțirile și gândurile inimii (Evrei 4:12,13) și îmbărbătează inimile zdrobite! Ce Dumnezeu minunat avem!
Voluntariatul evreilor al căror duh l-a trezit Dumnezeu
Capii de familie din Iuda și Beniamin, preoții și leviții, și anume toți aceia al căror duh l-a trezit Dumnezeu, s-au sculat să meargă să zidească la Ierusalim Casa Domnului. (Ezra 1:5)
Poporul evreu era în Babilon de șaptezeci de ani.
Cei mai bătrâni plecaseră din ținuturile Iudeii în lanțurile robiei, în copilăria sau tinerețea lor. Au experimentat situații dificile de-a lungul vieții. Profetul Ezechiel, ajuns și el în robie, mărturisește: ”am rămas acolo, înmărmurit în mijlocul lor, șapte zile” (Ezechiel 3:15). Imposibilitatea omului de a răspunde durerii severe a semenului său (vezi și Iov 2:13). Pe malurile râurilor Babilonului, ședeau și plângeau adesea cu gândul îndreptat spre Sion; cântările nu puteau fi de bucurie, iar harfele erau atârnate în sălcii (Psalm 137).
Adulții se născuseră într-unul din ținuturile marelui imperiu și își croiau de ceva timp un rost, având grija de familiile lor. Aveau indicațiile profetului Ieremia, din scrisoarea deschisă: să zidească case, să sădească grădini și să sprijine bunul mers al noii lor societăți. Să întemeieze familii, să se bucure de copii și de nepoți. Ieremia 29:4-7. Probabil că prosperitatea lor a crescut odată cu creșterea economică a Babilonului. Se bucurau că la conducerea imperiului se afla încă evreul Daniel, omul preaiubit și scump al Dumnezeului lui Israel.
Tinerii, crescuți deja în cultura modernă a Babilonului, au înțeles că orizonturile le sunt deschise. Căutarea binelui propriu și al comunității avea să îi împrăștie în peste o suta douăzeci de regiuni/ținuturi, din India până în Etiopia (vezi scrisoarea redactată de Mardoheu și parafată cu sigiliul împăratului Xerxes; capitolul 8 al cărții Estera).
Tuturor acestora li se adresează chemarea lui Cir: ”Cine dintre voi este din poporul Lui?” Evreii au avut în toata istoria lor cultura solidă a identității naționale, cu toate riscurile asimilate. Nu cred să fi fost cineva care să nu răspundă afirmativ la această întrebare. Dar la cerința ce a urmat nu au mai răspuns la fel: ”să se suie la Ierusalim în Iuda și să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel!” (Ezra 1:3). Nu se cunoaște numărul evreilor plecați în robie sau al comunității lor din Babilon. Scriptura menționează însă (de două ori chiar) numărul celor întorși: 42 360 de inși (Ezra 2:64/Neemia 7:66).
Cuvântul Domnului ne lasă și mențiunea următoare: ”toți aceia al căror duh l-a trezit Dumnezeu, s-au sculat să meargă să zidească la Ierusalim Casa Domnului” Ezra 1:5. Înțelegem că tot ce facem bine, orice decizie bună și orice gând potrivit vine de sus, de la Dumnezeu. Duhul Lui trezește duhul nostru. Nu este vorba însă de nicio predestinare, că Dumnezeu a trezit doar pe unii din poporul evreu, iar pe ceilalți i-a lăsat ”adormiți” în Babilon. Ci versetul ne zugrăvește voluntariatul împlinirii rolului de popor al lui Dumnezeu. Nu toți cei ce sunt prin sânge evrei (în trup), ci cei care sunt pe dinăuntru.
Daniel, avea ferestrele casei lui deschise înspre Ierusalim, atunci când îngenunchea la rugăciune de trei ori pe zi, șapte zile pe săptămână (Daniel 6:10). Psalmistul exilat in Babilon striga: ”Dacă te voi uita, Ierusalime, să-și uite dreapta mea destoinicia ei! Să mi se lipească limba de cerul gurii, daca nu-mi voi aduce aminte de tine, daca nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele!” (Psalm 137:5,6)
Cei care aveau Ierusalimul în inimă au duhul trezit de Dumnezeu să meargă și să reconstruiască Casa lui Dumnezeu. Ei trăiau în Babilon, dar știau că locul lor era in Israel, pământul făgăduit părinților lor. Credeau în dreptatea divină, care i-a trimis pentru curățire in Babilon (Daniel 9:7-14), dar nădăjduiau în bunătatea lui Dumnezeu și în împlinirea făgăduințelor Lui. Ierusalimul îi aștepta doar cu ruine și dărâmături, dușmani și insecuritate economică. Babilonul le oferea o prosperitate crescută. Dar când e mai important Cuvântul Domnului și viitorul unei națiuni sau chiar a lumii întregi, alegi cu toată inima Ierusalimul.
Acest voluntariat este proclamat și de Mântuitorul: ”Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să Mă urmeze.” Matei 16:24. Nu există drepturi moștenite în Împărăția lui Isus. Ci doar pentru cei care Îl iubesc și păzesc poruncile motivați de această iubire. Omul are întotdeauna de ales, în a sluji unui domn sau altuia. O alegere ce trebuie să fie conștientă și voluntară, neîngrădită.
Una din valorile de bază ale lucrării Oastei Domnului este de asemenea voluntariatul. ”Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat, cu luptători voluntari în toate părţile. Şi aceasta trebuie să rămână Oastea Domnului: un voluntariat duhovnicesc care lucrează şi activează în cadrele învăţăturilor din Biblie şi Biserică.” Ce este Oastea Domnului Pr Iosif Trifa.
” Tot așa a plecat la drum și Oastea Domnului. A purces la drum dintr-o hotărâre bună luată contra bețiilor, sudalmelor și altor păcate, în pragul anului 1923. A purces la drum dintr-o chemare către cei care de bună voie vor să intre la luptă contra păcatelor. La lupta pentru dregerea zidurilor ruinate ale Ierusalimului nostru și ale Ierusalimului țării noastre. Cu acest voluntariat am clădit ceea ce am clădit timp de doisprezece ani. Și numai cu acest voluntariat se va putea sfârși cu bine lucrarea începută. Din clipa când acest voluntariat va fi schimbat și înlocuit, lucrarea cea binecuvântată a Oastei va înceta.”
Înțelegem că alt drum pentru noi, cei din Oastea Domnului, nu există! Doar pentru cei cu duhul trezit de Dumnezeu, cei care de bună voie se înscriu în lupta contra păcatelor proprii și ale societății care ne înconjoară.
În încheiere subliniem și rolul important al capilor de familie, al preoților și slujitorilor altarelor. Trezirea a venit prin aceia din popor care și-au înțeles responsabilitatea pentru familiile lor, pentru semințiile lor, pentru rolul lor de îndrumători. Familia care a avut un bunic sau un tată, ce trăia așteptând împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu pentru Israel și Ierusalim, a avut mai multe șanse să fie trezită de Duhul Domnului. Învățăturile rostite și trăite de acești capi de familie au fost un exemplu și o cale bună de ales pentru familiile lor. Să privim și noi cu responsabilitate la rolurile și slujbele pe care ni le-a încredințat nouă Dumnezeu: părinți, îndrumători de școală biblică, frați lucrători în adunările noastre.
Marian Spiridon
