Râvna pentru Casa Ta!
„Paștele iudeilor era aproape; și Isus S-a suit la Ierusalim. În Templu i-a găsit pe cei ce vindeau boi, oi și porumbei și pe schimbătorii de bani șezând jos. A făcut un bici de ștreanguri și i-a scos pe toți din Templu, împreună cu oile și boii, a vărsat banii schimbătorilor și le-a răsturnat mesele. Și le-a zis celor ce vindeau porumbei: „Ridicați acestea de aici și nu faceți din casa Tatălui Meu o casă de negustorie!” Ucenicii Lui și-au adus aminte că este scris: „Râvna pentru casa Ta Mă mănâncă pe Mine.” Iudeii au luat cuvântul și I-au zis: „Prin ce semn ne arăți că ai putere să faci astfel de lucruri?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica!” Iudeii au zis: „Au trebuit patruzeci și șase de ani ca să se zidească Templul acesta, și Tu îl vei ridica în trei zile?” Dar El le vorbea despre templul trupului Său. Tocmai de aceea, când a înviat din morți, ucenicii Lui și-au adus aminte că le spusese vorbele acestea și au crezut Scriptura și cuvintele pe care le spusese Isus.” (Ioan 2:13-22)
Acestui moment descris pe paginile Evangheliilor, ucenicii i-au dat valoarea reală după mult timp, abia după ce Mântuitorul a înviat, sau chiar mai târziu. Abia după ce norul L-a ascuns din fața ochilor, și-au adus aminte despre râvna Domnului Iisus și despre cuvintele tainice, cu valențe profetice, la care atunci nu le-au pătruns sensul. Abia după ce se duc oamenii mari ai lui Dumnezeu li se vede valoarea faptelor și sensul cuvintelor.
S-au împlinit 88 de ani de la plecarea Părintelui Iosif în veșnicie, iar ca urmași ai lui ar trebui să ne întoarcem ochii din frunte spre a pătrunde mai clar lucrarea făcută de părintele Iosif în Templul credinței străbune.1
Vederea în adânc.
Este un moment de curățare a Templului, un eveniment extraordinar când, după o lungă perioadă de timp, Templul este curățat, sunt scoși afară oameni și lucruri care nu sunt parte a Casei lui Dumnezeu. Cel rău le introdusese, în timp, pe rând și fără vâlvă. Plină Casa Domnului până la refuz, mai mult de negustori decât de închinători. Acum erau scoase afară, toate deodată… și cu mare vâlvă, cu mare agitație!
Ochii multora dintre cititorii acestui eveniment se opresc asupra a ceea ce este văzut, adică ștreanguri, bici, mese răsturnate, mărunțiș zornăind pe jos, boi și oi în derivă, negustori exasperați, oameni fugind cu coliviile porumbeilor, biciul plesnind… iar în marea agitație sensul real al faptelor este greu de urmărit. Ochii tuturor, inclusiv ai ucenicilor, priveau la conflictul deschis, încins… Mult timp sensul tainic le-a scăpat din vedere în urma acestui tumult. Majoritatea au rămas doar la suprafața acestui conflict, fără să mai pătrundă sensul adânc; nici chiar ucenicii inițial. Evangheliștii sinoptici povestesc evenimentul fără să facă comentarii sau observații proprii. Singur sfântul evanghelist Ioan revine asupra acestui episod, ca să pună în lumină sensul profund al evenimentelor petrecute.
Un moment asemănător a fost și în Biserica noastră străbună, moment creat de părintele Iosif Trifa când acesta inițiază procesul de curățare a Bisericii de toate lucrurile care nu îi erau proprii Casei Domnului și închinării. Asemănător celor descrise în Evanghelie, participanții la lucrarea făcută de Părintele Iosif au rămas, cei mai mulți, la suprafață. Un conflict în biserică, un om care răstoarnă ordinea, un reformator care a făcut un timp probleme, dar situația nu a scăpat de sub control și în final lucrurile au rămas la fel… ar zice unii.
Să privim paralela aceasta dintre lucrarea Domnului și lucrarea Părintelui Iosif Trifa, din prisma evenimentelor desfășurate, dar și din prisma învățămintelor trase, cum deseori ne-a învățat fratele Traian.
Râvna pentru Casa Ta.
„Ucenicii Lui și-au adus aminte că este scris: „Râvna pentru Casa Ta Mă mănâncă pe Mine.”
Nu mult după desfășurarea evenimentelor, ucenicul iubirii prinde și reia sensul duhovnicesc al evenimentelor care se desfășuraseră firesc în ochii altora.
Prima afirmație este în legătură cu Psalmul 69, un psalm profetic care face referire la Domnul și lucrarea Sa, din care citim versetul 9 în întregime: „Căci râvna Casei Tale mă mănâncă, și ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea.”
Din momentul acesta nu mai privim la izgonirea vânzătorilor ca la un eveniment spontan, căci evenimentul capătă o semnificație profetică. Curățarea Templului nu ține de o stare de spirit, de supărări de moment și de impulsuri. Curățarea Casei lui Dumnezeu este o lucrare profetică, o misiune încredințată trimișilor sfinți care au o chemare profetică. Este în atribuțiile unui profet să curețe Templul și să lupte pentru a-l păstra curat…
A doua afirmație ne arată starea lăuntrică a Domnului Iisus în acele momente, stare greșit înțeleasă sau neînțeleasă de-a dreptul de unii. Nu e iuțime, nu este vorba despre iritare, nu sunt nervi acolo. Cuvântul care descrie cel mai bine starea lăuntrică este râvna. Râvna pentru Casa Domnului. Râvna este un imbold lăuntric puternic, pornire aprinsă spre a face ceva, însuflețire deosebită în muncă, în luptă.2
Părintele Iosif Trifa a simțit puternic această stare de râvnă duhovnicească pentru biserica noastră, compromisă de păcat. Iată cât de clar este exprimată râvna Părintelui Iosif asemenea profeților, asemenea Domnului și apostolilor, izvorâtă din aceeași chemare făcută de același Duh:
„Plâng de durere… în plânsul şi în zbuciumul acesta îmi vine în gând acel sectar din Munţii Apuseni care, într-o discuţie cu el, îmi arunca mereu în faţă acuza că Biserica mea este o mamă stearpă ce nu poate naşte prunci. – Aveţi mereu – zicea sectarul – tot aceiaşi beţivi şi suduitori, în semnul că Biserica voastră nu mai poate face convertiri la o viaţă nouă.
Această ocară m-a urmărit mereu în cei 14 ani de Oaste silindu-mă prin muncă şi jertfă să dau dovadă că şi Biserica mea poate naşte oameni noi.
Şi acum plâng de durere văzându-mă izbit atât de crud în lupta aceasta…
Nu doresc altceva decât o pace care să mă lase liber în războiul cu păcatul. Nu doresc altceva decât o Oaste care să se poată război cu păcatul. Să se lase Oastei, sub strictul control şi îndrumarea Bisericii – voluntariatul ei, libertatea ei de luptă necruţătoare cu păcatul. O Oaste care să poată urmări păcatul oriunde, chiar şi dacă acel păcat a ajuns la uşa bisericii, pentru ca pe urmă să avem marea bucurie de a avea o „Biserică curată şi fără pată” (Efes. 5, 27).
Nimic altceva nu cer Bisericii mele şi mai-marilor mei decât să fiu lăsat a lucra şi a mă jertfi mai departe în această luptă a Oastei până în clipa când Domnul va voi să mă cheme la odihna Lui.” 3
Râvna îndurerată, râvna care se pune pe lucru, râvna care se avântă în luptă, râvna care nu se împiedică, râvna care nu se plânge și nu caută scuze neîmplinirilor, râvna până la jertfă și până la reușită.
Râvna Domnului Iisus este modelul pentru părintele Iosif în râvnă. În atitudinea față de Oastea Domnului, Părintele Iosif dovedește o râvnă demonstrată. Se străduiește ca mișcarea Oastei, ca asociație văzută, să aibă tot ce îi trebuie: publicație, tipografie, librărie, sediu, mașină, casă… râvnă în toate acestea.
Însă râvna pentru curățirea lăuntrică, partea nevăzută, duhovnicească a fiecărui individ în parte, pentru fiecare frate, este una greu de măsurat. Adevărata curățire a omului, curățirea personală, stare din care poate ajuta la curățirea altora. A pus în mână cartea, pe buze cântarea, pe genunchi rugăciunea, pe umeri instrumentul, în inimă iubirea, în minte Cuvântul lui Dumnezeu.
„Oastea Domnului formează pe creştinul care păşeşte înainte pe drumul mântuirii cu o credinţă vie, luminată şi roditoare. Oastea formează pe creştinul care păşeşte cu siguranţă pe calea mântuirii grăind: Eu ştiu că sunt un copil al lui Dumnezeu (Romani 8, 16)… Eu ştiu în cine cred şi mă încred (2 Tim. 1, 12)… Eu ştiu că Mântuitorul meu trăieşte (Iov 19, 25)… Eu ştiu că omul meu cel vechi este răstignit (Romani 6, 6)… Eu ştiu unde sunt păcatele mele (1 Petru 2, 4)… Eu ştiu acum de ce merg la biserică…” 4
Situația Templului a rămas aceeași la Înălțarea Domnului și starea Bisericii a rămas cam tot aceeași la plecarea Părintelui Iosif în veșnicie. Dar lucrarea de curățare a fost încredințată ucenicilor, a fost predată urmașilor, unei alte generații, care să continue ceea ce ei au început. Cât de credincioși s-au dovedit urmașii Domnului, ca și urmașii Părintelui Iosif din prima generație. Au dus mai departe cu râvnă munca și lupta de curățare a Casei lui Dumnezeu. Întrebarea care se pune este următoarea: cât de curată este Casa Domnului astăzi? Cât de curate sunt adunările Oastei Domnului? Cât de curate sunt sufletele fraților? Cât lucrezi tu pentru a păstra curată starea din sufletul tău și din adunarea unde te afli? Este râvna Domnului un model pentru râvna noastră?
Mă mănâncă pe Mine…
Un aspect foarte important din acest verset este aspectul personal. Suntem înclinați, prin faptul că facem parte dintr-o comunitate, să facem lucrurile la comun, sau să le lăsăm nefăcute la comun. Fac frații, zicem deseori… și unele lucrări rămân nefăcute. Râvna pentru Casa Ta mă mănâncă pe Mine, zice versetul în mod profetic; nu scrie pe noi, ci zice pe Mine. Nu este la voia întâmplării scris așa. Fiul Tatălui, în veșnicie, privind la starea de păcat, la decăderea spirituală și la ruina sufletească, o ia personal. Nu lasă pentru sau pe altul. „…Iată-mă că vin! În sulul cărții este scris despre mine!” (Ps. 40:7). Când o misiune este luată personal, se duce la îndeplinire; când o durere este personală, când o iubire este personală, când o curățire este personală, când o cruce este personală… atunci se face.
În primul an de redactor la Lumina Satelor, se face un colectiv pentru redactarea revistei și pentru alimentarea ei. După un anumit timp, rând pe rând, se retrag majoritatea. De ce se retrag cei mai mulți? Pentru că unul singur a luat sarcina în mod personal, Părintele Iosif. „Ani de zile am stat singur, cu numai câțiva ostași lângă mine…”, avea să zică mai târziu, luat în batjocură; dar era ceva personal, nu se putea lăsa.
Fratele Traian exprimă un adevăr în mod particular în poezia „Când trebuie o jertfă”:
„Când trebuie o jertfă, – eu mă gândesc la tine,
iubirea mea cerească, frumos şi drag copil,
şi simt că tu eşti preţul izbânzilor divine
şi-aştept să vin-altarul să-l văd cerându-ţi-l!
Când gloatele sărmane tânjesc spre dezrobire
şi pentru-a lor salvare se cere-un preţ amar,
eu simt că tu eşti preţul, – frumoasa mea iubire,
tu ai să arzi, ca alţii s-ajungă-n stări de har!
Când gurile flămânde vor leşina-n pustie
şi pentru-a lor viaţă se cere dat un preţ,
eu ştiu că tu eşti preţul, iubire scumpă mie,
şi-ai să te frângi pe tine, să scapi a lor vieţi!
Când mâinile crispate vor cere-o răstignire
şi pentru-a lumii ură se cere-un preţ de dat,
eu ştiu că tu eşti preţul, frumoasa mea iubire,
căci cerul nu primeşte decât un dar curat.
Când trebuie o jertfă, – iubirea mea tăcută,
tu n-aştepta ca alţii să fie răstigniţi,
păşeşte tu ‘nainte şi crucea ne-o sărută,
tu ştii c-am fost în lume la asta rânduiţi!
… Atunci şi când veni-va Hristos în strălucire,
cu răsplătirea celor ce-au ars cu El pe-altar,
răbdarea ta smerită, frumoasa mea iubire,
va fi-ntre-a Lui podoabe un scump mărgăritar…”
Dincolo de calitățile deosebite ale jertfei și ale virtuților curate care i se impun, jertfa despre care vorbește fratele Traian în această poezie este una personală, chemare personală, lucrare personală. „Când trebuie o jertfă, iubirea mea tăcută / tu n-aștepta ca alții să fie răstigniți, / pășește tu nainte și crucea ne-o sărută, / tu știi c-am fost în lume la asta rânduiți…” Pășește tu! Te macină râvna pe interior? Te mistuie focul lăuntric când lucrurile nu se fac? Este râvna ta suficient de mare ca să te aplece în jug? Râvna dacă nu este personală nu este deloc, căci trebuie să mistuie, adică să ardă până consumă deplin pe purtătorul ei.
Ocara Ta cade asupra Mea
Orice comportament nepotrivit în Casa Domnului este o ocară adusă lui Dumnezeu. Orice schimbător de bani, orice schimbător în idei, în credință, de frați, de trăire, este o ocară adusă lui Dumnezeu în interiorul Casei lui Dumnezeu. Orice vânzător de oi sau boi, orice vânzător de porumbei… fac o mică paranteză: Domnul nu a răsturnat coliviile cu porumbei, ci a zis: „Ridicați de aici”… mulți porumbei neputincioși și curați, nevinovați, sunt în multe colivii, prinși pentru vânzare sau schimb; Domnul nu atinge aceste colivii unde stau prinse păsărelele curate… Orice vânzare, de orice tip în Casa lui Dumnezeu este o ocară care cade asupra Domnului și asupra Lucrării Sale.
Tocmai de aceea orice obraz care dorește îndreptarea acestor stări este lovit și ocărât. Câte palme au căzut peste obrajii Domnului Iisus, de câte ori i-a fost scuipat obrazul pentru că a dorit îndreptarea stării păcătoase din Casa lui Dumnezeu. Câte acuze au venit asupra Sa și câte insinuări nedrepte. Toate pentru că a dorit curată Casa lui Dumnezeu. Ocările nu Îi erau adresate, ocările trebuiau să cadă peste fața Tatălui, peste obrazul Tatălui, dar El S-a pus pe Sine Însuși, fața Sa, spatele Său; să nu cadă asupra Tatălui ocara, ci să cadă asupra Sa. Domnul Iisus a purtat ocări care nu Îi erau destinate.
Părintele Iosif când a încercat să îndrepte lucrurile care erau o rușine la adresa lui Dumnezeu, a înțeles atât de bine această condiție și a purtat ocări care erau adresate lui Dumnezeu, care erau adresate Casei lui Dumnezeu, care erau adresate Oastei Domnului. De la Davos, unde era internat pentru tratarea bolilor, a sănătății pierdute pentru lucrul făcut la Casa lui Dumnezeu, acolo… ocările celor care Te ocărăsc pe Tine cad asupra Mea… și este nevoit părintele Iosif să răspundă. El bolnavul, el ajuns departe în țări străine singur, el slăbănogul se pune în fața ocărilor care îi lovesc obrazul și răspunde pentru apărarea Lucrării Oastea Domnului, pentru apărarea Casei lui Dumnezeu. Loviturile vin tot din interiorul bisericii, de acolo de unde ar fi trebuit de fapt să primească ajutorul cel mai mare, primește ocările cele mai mari. Dar nu își cruță obrazul și nu își întoarce fața de la ocări.
Frate drag… primești ocări? Simți că asupra ta trebuie să cadă aceste ocări, aceste batjocuri și aceste amenințări? Simți că trebuie să spui ca Domnul Iisus în grădina Ghetsimani: „Dacă Mă căutați pe Mine, lăsați pe aceștia să se ducă.” (Ioan 18:8) Ocările celor care Îl ocărăsc pe Dumnezeu, ale celor care ocărăsc Lucrarea Oastei Domnului, ocările aduse fraților tăi, trebuie să cadă asupra ta! Preiei ceva din aceste ocări? Nu lăsa pe altul povara aceasta, pune obrazul tău! Sau nu cumva prin comportamentul nostru în mijlocul adunării Oastei Domnului aducem ocară Domnului și Lucrării? Și a treia întrebare care se pune: frate, nu cumva tu însuți arunci ocări peste lucrătorii Domnului, peste ostenitorii adunărilor? Nu cumva de acolo de unde ar trebui să primească ajutor, frații primesc ocări și acuzații? Greu răspuns!
Puterea semnelor
„Prin ce semn ne arați că ai putere să faci astfel de lucruri?… Drept răspuns, Isus le-a zis: „Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica.”
Al doilea moment în care sensul duhovnicesc al cuvintelor este pierdut este când Domnul Iisus folosea sensul tainic despre dărâmarea trupului Său, despre Templul Trupului Său. Omul firesc, care are o înțelegere firească, se gândește la demolarea pietrelor din zidurile templului renovat de Irod. Deși iudeii ridică alte întrebări, Domnul nu mai dă un răspuns. Răspunsul venea odată cu trecerea timpului, când dărâmarea trupului și ridicarea Sa din morți vor adeveri cuvintele și activitatea Sa. Domnul nu mai dă răspuns, căci timpul este uneori răspunsul… răspunsul în timp!
Semnul care a rămas de-a lungul timpului a fost semnul trupului frânt. De ce părintele Iosif a fost identificat cu marii profeți sau cu apostolii Domnului? Pentru că a arătat semnul trupului strivit, rănit, stricat! „Cei mai curați dintre aleșii lui Dumnezeu au fost sacrificați pentru a menține puternică și mare flacăra sfântă a acestui rug uriaș. Mistuirea sufletului lor în slăvita slujbă a Evangheliei, ca și mistuirea trupului lor pe lespezile morții, au fost deopotrivă de mari.” (Rugul care nu se mistuie – Traian Dorz)
Semnul dat de Domnul a fost strivirea și zdrobirea Sa pe crucea de pe Golgota. Loviturile iudeilor prin brațul roman au zdrobit trupul Domnului Iisus. Trupul părintelui Iosif a fost de asemenea zdrobit. Întâi prin înfrânări, apoi prin lipsuri, prin operații și prin lovituri sufletești care i-au grăbit moartea. Când a primit vestea că a pierdut procesul civil și tipografia confiscată, a fost zdrobit de tot. A murit efectiv atunci!
Iată semnul că părintele Iosif nu doar a făcut, ci și-a câștigat dreptul să facă. Jertfa lui i-a câștigat acest drept. Toate bănuielile se risipesc, toate îndoielile și suspiciunile se împrăștie, iar dovada că părintele Iosif a avut dreptul să spună și să facă curățirea a fost trupul său „stricat” adus ca jertfă.
Domnul Iisus S-a înălțat la cer, dar trupul Lui a rămas în lume. Trupul care este Biserica Sa. (Coloseni 1:24) Niciodată nu a fost atât de zdrobit trupul Domnului ca astăzi. Mai mult ca niciodată aceste cuvinte sunt o realitate. Este zdrobit trupul Domnului în Europa prin păcat, în celelalte locuri ale lumii prin persecuții. Părintele Iosif s-a dus la ceruri, dar familia sa, prelungirea sa în lumea aceasta, a rămas. E zdrobit mai mult ca niciodată și trupul lucrării Oastei Domnului. De păcat, de lovituri nedrepte, de împărțiri… dar tocmai acesta este semnul care arată că Ea, este trupul Domnului Iisus.
Cuvântul Domnului spune: „Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica.” Oricâte lovituri a primit Domnul, oricâte lovituri a primit templul Bisericii, oricâte lovituri a primit Oastea Domnului, ea nu a fost biruită. Porțile Locuinței morților nu au putut-o birui, și nu ne vor birui, pentru că Domnul va ridica iarăși Oastea Domnului.
Dar de ce nu mai sunt astăzi oameni care să îndrăznească să facă curățarea Casei lui Dumnezeu? Pentru că nu mai sunt oameni dispuși să aducă semnele trupului! Nu mai putem plăti jertfa! Sunt puțini oameni ai rugăciunii, puțini sunt oamenii jertfei și puține sunt cugetele curate. Ne va ridica Domnul, în grija Lui pentru Lucrarea Sa, și suflete de jertfă. Va ridica suflete care să accepte întristarea, durerea, munca și lupta, ocara și rugul, ca să curețe casa lui Dumnezeu. Dar până atunci, putem oricare dintre noi să facem apel la voluntariatul Oastei Domnului și, fără ca nimeni să ne ceară, fără ca nimeni să știe chiar, să ne oferim trupul și sufletul nostru ca o jertfă pentru curățirea Lucrării și a Bisericii Vii, care este trupul lui Hristos!
Mulțumim Domnului pentru că în Oastea Domnului au fost totdeauna frați și surori care nu s-au uitat la binele lor, nici la starea lor de bine sufletească sau trupească. Despre părintele Vasile Ouatu, în vorbirea pe care a ținut-o la înmormântarea dânsului, părintele Iosif Trifa zicea: „În temelia războiului nostru cel sfânt, alături de jertfa cea mare și scumpă a scumpului nostru Mântuitor, avem de acum și jertfa copiilor Lui. Avem și jertfa luptătorilor Lui. În temelia luptei noastre am început să îngropăm și jertfe; iar aceste jertfe sunt și ele chezășia biruinței noastre. Aceste jertfe prevestesc biruința noastră.” 4
Toma Irimia
1 În Templul credinței străbune – Traian Dorz
2 DEX online
3 Istoria unei Jertfe vol. 2 cap. 10 Pe Drumul Crucii mele
4 Isus Biruitorul nr. 9 din 28 Februarie 1937
