„După aceea, Iosif din Arimateea, care era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce. Pilat i-a dat voie. El a venit deci și a luat trupul lui Isus.
Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit și el și a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă și de aloe.
Au luat deci trupul lui Isus și L-au înfășurat în fâșii de pânză de in, cu miresme, după cum au obicei iudeii să îngroape.”
(Evanghelia după Ioan 19:38-40)
Vineri după-amiază, spre ora patru, într-o zi de Nisan. Pe crucea din dealul Golgotei încă este răstignit Domnul Isus. Ne putem imagina tristețea și jalea din inima Fecioarei. Fiul ei a murit departe de Galileea, într-un oraș care-i era ostil. Iar acum trebuia îngropat, dar ea nu cunoștea pe nimeni. Ucenicii au fugit și s-au ascuns, femeile care erau cu ea nu puteau face nimic. Puteau doar să plângă și să aștepte deznodământul crud al unei răstigniri nedrepte. În jurul lor creștea forfota orașului, oamenii făceau ultimele pregătiri pentru că mai aveau doar două ore până când se opreau, după Lege, pentru că începea Sabatul.
Deodată, un zvon a început să se răspândească printre oameni: un om necunoscut de ei, dar foarte bogat, a mers la guvernatorul Pilat să ceară trupul Domnului. Spre surprinderea celor care au cerut ca nazarineanul să fie răstignit, pe porțile cetățuii Antonia iese Iosif din Arimateea cu promisiunea că-l poate lua de pe cruce pe Mântuitorul.
Episodul îngropării este unul scurt, un loc din Evanghelie care face legătura între patimile Domnului și învierea Lui. Deși scurt, totuși evanghelistul Ioan, la fel ca ceilalți evangheliști, reușește să ne transmită intensitatea și importanța momentului.
Versetele ne prezintă doi oameni, pe Iosif din Arimateea și pe Nicodim. Amândoi erau oameni importanți, aveau legături cu Sinedriul și printre prietenii lor se numărau marii preoți, cărturari sau farisei. Chiar Nicodim era fariseu. Evanghelistul Ioan mai adaugă un amănunt: Iosif din Arimateea era ucenic al lui Isus dar pe ascuns, din cauză că-i era frică de iudei. Le era frică pentru că iudeii au hotărât să dea afară din sinagogă pe cei care-l urmau pe Mântuitorul. Dacă se afla că ești ucenic, nu mai puteai participa la întâlnirile din sinagogă, familia se lepăda de tine așa cum au făcut părinții orbului din naștere care a fost vindecat de Mântuitorul, îți puteai pierde funcția și prestigiul în societate. Iar prietenii se îndepărtau toți de tine. Trăiau aceeași situație ca cea prin care au trecut mulți dintre frații de la Oastea Domnului pe vremea dictaturii comuniste.
Cu aceste temeri în suflet trăiau cei doi în fiecare zi. Dar într-o după-amiază au aflat că Sinedriul s-a întâlnit fără să-i anunțe și că au hotărât să-L răstignească pe Hristos. Acela a fost momentul suprem al vieții lor, momentul în care au avut curajul să aleagă. Au fost puși să aleagă între lume și Hristos, între viața trăită cu El și veșnicia despărțiți de El.
Până atunci au făcut parte din grupul celor descriși de evanghelistul Ioan: „Totuși, chiar dintre fruntași, mulți au crezut în El; dar de frica fariseilor, nu-L mărturiseau pe față, ca să nu fie dați afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu”. Printre cei care iubeau mai mult slava și prietenia oamenilor au fost și ei. Dar la cruce au fost puși în fața unei alegeri și atunci, la fel ca Moise au considerat „ocara lui Hristos” mai de preț decât slava oamenilor.
Prin alegerea lui, Iosif din Arimateea a reușit să-i influențeze și pe alții. Prietenul lui, Nicodim, a înțeles că este momentul alegerilor, că este momentul în care să declare pe față de partea cui este. Și a venit la mormânt cu o cantitate impresionantă de smirnă și aloe, așa cum se cuvenea la înmormântarea unui Rege. Și atunci când vorbește despre Nicodim evanghelistul Ioan transmite un mesaj. El nu amintește funcția sau alte amănunte din viața lui. Pentru apostolul Ioan cel mai important moment din viața fariseului Nicodim a fost acela când, în urmă cu trei ani, a venit într-o noapte la Isus. Singurul amănunt din viața lui Nicodim care merită consemnat era întâlnirea lui cu Isus. Toate celelalte erau fără valoare…
La fel, Iosif din Arimateea putea să-și spună că nu este nevoie să arate în public de partea cui este. Doar era un om bun, Scriptura vorbește bine despre el: era bun și evlavios, nu participase la sfatul împotriva Mântuitorului, aștepta și el venirea împărăției lui Dumnezeu. Dar nu a considerat că este de ajuns. Până nu l-a avut pe Hristos și nu l-a mărturisit în fața lumii știa că-i lipsește ceva.
Seamănă alegerea lor cu cea a primilor ostași care semnau hotărârea publicată de părintele Iosif, că intră în lupta contra păcatelor, și apoi trimiteau numele la ziar, ca să fie publică hotărârea lor, să știe cerul și oamenii de partea cui sunt. Sau la fel cum se întâmplă astăzi cu cei care vin în fața adunării să facă un legământ public cu Hristos…
Sunt sigur că nu le-a fost ușor. Nu au mai putut sărbători Paștele, au fost dați afară din sinagogă, au pierdut onoarea de a fi sfetnici de vază ai Soborului, și-au pierdut prietenii dar l-au avut pe Hristos.
La fel ca ei trebuie să înțelegem și noi că la Cruce suntem puși în fața unor alegeri de care depinde viața și mai ales veșnicia noastră. Să fredonăm și noi împreună cu fratele Traian Dorz:
„Ocara Ta e cinstea mea
Și spinii Tăi mi-i vreau cunună
Odihnă-mi vreau odihna Ta
Și bucuria dimpreună”
Viorel Seria
*Articol preluat din revista Oastea Domnului
