Lucruri uimitoare și minunate

 Lucruri uimitoare și minunate

Îndată după ce am ajuns acasă am aflat multe lucruri uimitoare și minunate. Printre cei dintâi care au venit la mine ca să mă vadă era și un frate preot din apropiere, care printre alte lucruri ce credea el că mă interesează, îmi spunea foarte bucuros că s-au mai înființat în țară încă două episcopii noi, că s-au pictat frumos câteva biserici, că s-au ținut nu știu ce conferințe confesionale, că s-au petrecut nu știu ce festivități…

– O, e frumos și asta, i-am zis eu cu tristețe. Dar dacă Hristos Cel din închisori și Hristos Cel din orfelinate și Hristos Cel din casele de nebuni, din azilurile de bătrâni, din colibele de la periferiile orașelor, ori din corturile de țigani, ori din suferințele milioanelor de analfabeți ai Evangheliei, dacă Hristosul Acesta rămâne tot flămând, tot gol, tot bolnav, tot neglijat și nemângâiat, – la ce folos sunt toate laudele, parada, fastul și fațada noastră? La Judecata Lui Cea Înfricoșată, Hristos Cel Drept nu ne va întreba în primul rând câte episcopii am înființat, câte case parohiale am zidit, câte biserici am pictat, câte conferințe și festivități am organizat, – ci câtă suferință fizică și sufletească a semenilor noștri am alinat-o!

Iată numai niște exemple: E plină lumea de la marginile orașelor și satelor de ţigani care trăiesc în cea mai crudă mizerie sufletească. Sunt pline spitalele, închisorile, orfelinatele, azilurile şi ospiciile de mii şi mii de nenorociți care nu au pe nimeni, care trăiesc şi mor în cele mai cumplite condiţii de mizerie şi promiscuitate. Câte patriarhii, câte mitropolii, ori episcopii, ori protopopiate, ori parohii se duc să ia oficial legătură cu conducerea acestor instituţii ale durerii să propună vreo sumă de bani din marile lor venituri, ori vreun ajutor de hrană, de îmbrăcăminte ori de cazare pentru uşurarea condiţiilor de viață a acestor nefericiţi. E adevărat că ordinele strânse şi stricte de îngrădire a oricăror binefaceri sunt aspre şi interzic orice facere de bine, dar a riscat oare cineva ceva pentru o astfel de iniţiativă, chiar dacă asta este acum ceva atât de neobişnuit? N-a riscat nimeni. Dar dacă ar fi încercat cred că s-ar fi putut face mult… Dar nu se duce acolo nimeni să ofere măcar o carte din veniturile episcopiei, ori a comunităţii lor evanghelice, făcând aceasta în numele şi în dragostea Evangheliei lui Hristos, de pe urma căreia își strâng atâtea venituri şi își asigură cea mai comodă existență dintre câte sunt pe lume.

Şi să ne mai mirăm apoi de înfricoşata osândă unde vor merge toţi aceştia când se va încheia actul de la Matei cap. 25.

Dar la întoarcerea mea printre alte lucruri de mirare am mai putut afla şi despre acele două care în zilele când s-au petrecut, mulţi le-au pus într-o strânsă legătură una cu alta şi anume:

1 – Când instanţa de judecată de la Alba Iulia care mă condamnase a cerut episcopiei şi protopopiatului ca în cazul condamnării să admită ca să execut pedeapsa la locul de muncă pe care îl aveam la ei – deşi aceasta era doar o formulă care şi aşa nu avea să se împlinească în cazul meu, – totuşi aceştia au răspuns: NU. Apoi îndată au hotărât şi desfiinţarea postului meu ca să nu-mi mai plătească niciodată nimic. Asta era între iulie şi august 1982. În timpul când avusese loc judecata şi arestarea mea.

2 – Chiar în zilele acelea când împotriva mea se luau acele măsuri, în biserica din satul meu, la începutul slujbei din duminica aceea s-a prăbuşit dintr-o dată marele candelabru de cristal cu toate lumânările aprinse, sfărâmându-se de duşumea. Abia plecase de sub el cântăreţul care citise apostolul când cablul gros de oţel care atârna din tavan, s-a rupt ca o aţă putredă şi greul candelabru a căzut îngrozind pe toţi cei din biserică. Toţi au văzut în aceasta un semn ceresc prevestitor de rău.

La câteva zile după aceasta s-a stârnit o furtună atât de puternică încât a smuls din rădăcini sute de copaci groşi, a prăbuşit mulţi stâlpi de beton cu firele electrice de înaltă tensiune şi a rupt în două turnul de zidărie şi de grinzi prinse cu şuruburi puternice ale celor două biserici mai mari; una din piaţa Beiuşului unde slujeau de obicei episcopul şi protopopul şi cea din satul meu natal, care fusese clădită de către mitropolitul Miron Romanul acum aproape o sută de ani, când acesta de loc de aici, fusese mitropolit la Sibiu.

La scurt timp, într-o altă duminică, după miezul nopţii, nimeni nu ştia din ce cauză, în altarul Bisericii noastre cu turnul rupt, a izbucnit un foc mistuitor. Trei zile şi trei nopţi a ars acolo acest foc fără să-l poată stinge nici ploaia care se vărsa de sus tocmai atunci – şi nici apa vărsată de peste tot de către satul venit să-l stingă până ce a ars tot ce mai rămăsese de la furtună. Focul a fost atât de puternic încât s-au topit şi cele trei clopote din turn, curgând ca o apă pe zidurile înnegrite în jos. N-a mai rămas decât o ruină afumată şi înspăimântătoare, din frumoasa biserică zidită în 1887.

Eu nu spun nici acum că toate acestea au fost în vreo legătură cu cele ce ni s-au făcut nouă. Dar nu spun nici că nu. Singur Bunul Dumnezeu ştie adevărul deplin şi legătura dintre ceea ce se vede şi cele ce nu se văd. Dar cei care au fost martori atât la una cât şi la alta le-au pus într-o strânsă legătură zicând că prea s-au petrecut ciudat şi prea în acelaşi timp. Eu le amintesc aici doar ca pe nişte întâmplări neobişnuite – şi felul cum le-am aflat atunci văzute şi vorbite de oameni, ca nişte învăţăminte de care este bine să ţină cineva seama şi să nu le nesocotească.

Pasaj din Istoria unei Jertfe  vol. 4 cap. 8 / Și lanțul s-a rupt

Traian Dorz