Hotărâre și legământ

Hotărâre și legământ în Oastea Domnului

   „O, ce sfânt e legământul pus în cer, nu pe pământ

între rugăciuni și lacrimi și-ntre stări cum nu mai sunt! –

nu-l uita, cu foc și aur scrie-ți-l oriunde-ai sta

și-arde-ți trupul, dă-ți viața, pierde-ți tot, dar nu-l călca.”

Traian Dorz

Ar trebui să începem cu întrebarea: „Ce este o hotărâre?”. Cel mai simplu răspuns ar fi „Este o decizie”. Noi oamenii luăm decizii în fiecare zi, unele mai importante, altele mai nesemnificative, dar le luăm zilnic. Deci, de ce este această hotărâre mai deosebită de celelalte? Ce reprezintă ea?

Hotărârile noastre de zi cu zi, sunt făcute fie față de noi înșine, fie față de cei din jurul nostru. Ele sunt hotărâri lumești, trecătoare. Dar hotărârea care o ia un ostaș al Domnului, este una sfântă, este un angajament veșnic luat față de Dumnezeu având ca martori un număr de frați și surori. Acest legământ, făcut așa cum se cuvine, nu se bazează pe impulsuri sau emoții trecătoare. El Îl are drept promotor pe Însuși Duhul Sfânt care cercetează inimile noastre și aduce pocăința în viața noastră. Doar un suflet ce și-a făcut o adâncă și sinceră introspecție și a realizat starea decăzută în care păcatul l-a dus, numai acela poate să primească Duhul lui Dumnezeu și înnoirile pe care El le aduce.

Părintele Iosif, în noapte de trecere dintre ani, în 1923, auzind niște bețivi trecând pe sub fereastra dânsului, suduind, a simțit deznădejdea și durerea acestei stări de păcat în care țara noastră se afla. Acolo și atunci s-a coborât Duhul Sfânt și l-a îndemnat pe părinte să scrie cea mai frumoasă și hotărâtă declarație de război păcatelor: „ Începând de la citirea şi iscălirea acestei cărţi, să mă lepăd cu totul şi pentru totdeauna de orice fel de sudălmi. Mă leapăd cu scârbă şi ură de acest satana îngrozitor şi de acum încolo nu voi pune inima, gura şi graiul numai în slujba laudei Tale.

   Doamne Isuse! Pecetluieşte cu Sângele Tău cel scump această hotărâre a mea şi-mi dă clipă de clipă dar şi putere s-o pot ţinea. Ţine-mă Isuse Doamne mereu lângă Crucea Ta, căci numai aici este scăparea noastră de patimile şi năravurile diavoleşti. Primeşte-mă Doamne Isuse şi pe mine în rândul ostaşilor Tăi ca să fiu şi eu un creştin luptător şi biruitor.

Cerşind dragostea Tatălui, Sângele Fiului şi darul Duhului Sfânt, intru în Oastea Domnului şi iscălesc această hotărâre care s-a făcut pentru binele meu şi mântuirea sufletului meu. Amin.

Am iscălit această hotărâre în ziua

de_________ anul______”

Câți dintre noi nu am avut nevoie de un moment de prăbușire în viața noastră în care să mărturisim, poate nu cu exact aceste cuvinte, lepădarea noastră de tot ce-a fost murdar și urâcios în ea și să ne întoarcem cu totul din drumul ce ne ducea la pierzare!? Asta înseamnă legământ. Moartea a ceva vechi și învierea a ceva nou. Înseamnă formarea unei legături personale cu Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

Încă din aceea noapte de 1 ianuarie 1923, legământul a reprezentat o cotitură în viața noastră, a tuturor celor ce l-am experimentat. El nu este doar un moment. El este acel moment, acea zi, acea clipă. Înainte de el a fost moartea, iar după el a fost învierea. Înainte a fost întunericul, după a fost lumina. Așa a fost pentru părintele Iosif, așa a fost pentru înaintașii noștri, așa este și pentru noi, dacă facem acel legământ sincer și curat în fața Domnului nostru cu inimi smerite, pline de pocăință și de o arzătoare dorință de-a gusta din bunătatea Tatălui ce ne așteaptă cu brațele deschise.

    „Am mai vorbit și mai anii trecuți despre trebuința predării și a legământului tinerilor noștri. Ajunseseră (niște tineri ostași) la paisprezece ani sau chiar peste, dar au văzut că nu-i de-ajuns să fii numai copilul fratelui și al surorii în adunare, ci trebuie să fii copilul Domnului! Nu-i de-ajuns numai să te naști într-o familie creștină, ci trebuie să te naști din Duhul și din Cuvântul lui Dumnezeu; o naștere din nou să aibă și ei!” (Fr. Traian Dorz – „Strângeți fărâmiturile”, vol. 6)  Nu e suficient nici să te naști din părinți credincioși, într-o familie credincioasă, chiar dacă mulți cred asta. Mântuirea este subiectivă și necesită o întoarcere și o hotărâre personală. Dumnezeu vrea să aibă o relație personală cu mine, nu prin părinții, nu prin bunicii, nu prin frații mei. Cu mine, cu tine, cu fiecare suflet în parte.

Legământul este exprimarea publică a pocăinței noastre. El este și dovada maturității noastre sufletești. Vrem să credem că toți cei ce pun un asemenea legământ cu Dumnezeu știu ce imensă răspundere au și ce cutremurătoare pedeapsă îi așteaptă pe aceia care au mințit pe Domnul prin vorbele lor. Sufletele ce caută bucuria, ce caută lumina, ce caută pacea, acelea zăresc lumina Duhului Sfânt și aleargă la Hristos.  „Ce minunate bucurii sunt acolo unde și părinții, și copiii au înțeles că: „Nu-i de ajuns numai că… e copilul meu” și… al unei mame credincioase. Că el trebuie să se predea Domnului când ajunge la vârsta majoratului său duhovnicesc. În momentul când primește buletinul, el este apt și trebuie să devină și copil al lui Dumnezeu. Trebuie să avem toată grija asupra [acestor lucruri].” (Fr. Traian Dorz – „Strângeți fărâmiturile”, vol. 6)

Legământul este și o exprimare a bucuriei. O mărturisire a vieții păcătoase trăite până atunci, dar și o strigare de bucurie pentru salvarea pe care Dumnezeu ne-o oferă. Îmi amintesc foarte clar primele săptămâni după ce și eu am pus un legământ cu Dumnezeu ce fericire și pace simțeam în sufletul meu. Era o continuă sărbătoare, o nesfârșită bucurie și o neastâmpărată dorință de a spune și altora despre acea bucurie pe care o găsisem.

Sara Teodora Hidegcuti