Focul Oastei s-a aprins şi el din o scânteie cerească. — Cei ce umblă să stingă acest foc.
În foaia aceasta avem deschisă și ”școala” cea mare a Duhului Sfânt. Cu ”lecțiile” din școala aceasta suntem la focul cel ceresc. În numerele de după adunarea cea mare de la Sibiu, spuneam că, oriunde arde, se strânge lumea. Oriunde arde focul cel ceresc al Duhului Sfânt, se strânge lumea și se aprind sufletele. Dar, de altă parte, spuneam că, oriunde arde acest foc binecuvântat, acolo aleargă și cei ce umblă să stingă focul. Despre aceasta vom vorbi acum.
Ce binecuvântare scumpă și sfântă este focul cel ceresc! Focul Duhului Sfânt este cel ce aprinde un suflet la o viață nouă. Ce binecuvântare este un suflet ce ”se aprinde” și ”arde” pentru Domnul! Dar focul acesta își are și dușmanii lui, stingătorii lui. Dușmanul cel dintâi este intern, este în noi înșine. Sunt în viața noastră clipe binecuvântate când s-aprinde și arde în noi cu putere focul cel ceresc. Simțim atunci în noi o dragoste sfântă, o dorință fierbinte, un dor nestăpânit de a-L vesti pe Domnul, de a merge pe urmele Lui, de a ”aprinde” case și suflete. Dar acest foc trebuie îngrijit, altcum începe a se domoli, începe a slăbi și, pe urmă, se stinge.
Acest foc trebuie alimentat mereu. Când pe foc nu mai pui lemne, focul se stinge. Când peste ”dragostea cea dintâi”, peste ”focul” cel dintâi nu mai punem ”lemne” de rugăciuni, citiri din Biblie, focul slăbește și se stinge. Ce lucru dureros este să vezi cum se stinge un suflet aprins! Ce lucru dureros este să vezi cum s-a stins un suflet ce ardea pentru Domnul! Eu mă gândesc cu durere câte astfel de focuri stinse avem și în Oastea Domnului. Suflete care ardeau pentru Domnul azi nu mai dau niciun semn de viață. Iar pentru această stingere vinovat este însuși omul. Prin lipsa lui de priveghere și râvnă, a lăsat focul să se stingă.
Vine apoi, în al doilea rând, dușmanul cel dinafară de om: lumea și oamenii cei lumești. Oriunde s-aprinde un suflet, acolo aleargă în galop diavolul cu argații lui și umblă în fel și chip să stingă focul. Ba că ești un ”smintit”, ba ”sectar”, ba că ”strici datinile”, ba că ”n-ai omorât pe nimeni să te pocăiești”, ba că ”n-o să te faci călugăr”, ba că ”toate-s de la Dumnezeu” etc.
Vin apoi și batjocurile și prigoanele. Oriunde arde focul, acolo se strânge lumea să-l stingă. Aceasta e o lege bună pentru focul cel din lume. Dar pentru focul cel din cer, legea aceasta nu mai e bună. Focul acesta trebuie lăsat să ardă. Trebuie ajutat să ardă pe măsura poruncii Mântuitorului: ”Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). Însă, oriunde arde focul cel ceresc, acolo îndată aleargă ”lumea” să-l stingă. In frământările mântuirii sufletești, aceasta este o lege atât de adevărată, încât se poate pune și întors: oriunde n-aleargă ”lumea să stingă ”focul”, acolo nu ”s-a aprins” nimic. Acolo încă nu s-a întors nimeni la Dumnezeu. ,Eu mă gândesc că, prin regula aceasta, a trecut și Oastea Domnului. Acum 10 ani, focul Duhului Sfânt a slobozit aici la Sibiu o mică scânteie.
Se credea că scânteia se va stinge fără să lase foc. Dar focul s-a făcut, pentru că scânteia era de la Dumnezeu. Focul s-a făcut și a crescut mereu. Dar, în măsura aceasta, au sporit și cei ce umblă să stingă focul vărsând ”apă” peste el. ”Apa” aceasta are diferite numiri: ”hule”, ”blasfemii”, ”erezii”, ”minciuni”, ”rezerve”, ”exaltări” etc. Cupe pline cu astfel de ”ape” sunt vărsate mereu peste focul nostru. De 10 ani arde focul Oastei; de 10 ani ne urmăresc mereu cei ce toarnă ”apă” peste el. Și e dureros, e nespus de dureros că, tocmai cei ce ar trebui să sufle în foc, varsă apă peste el.
De 10 ani se toarnă mereu apă peste focul nostru. Dar focul rezistă. Rezistă pentru că este de la Dumnezeu, iar când se varsă apa peste un foc care este de la Dumnezeu, apa parcă se preface în ulei și benzină. Focul mai tare s-aprinde. Din ce se toarnă apă mai multă, focul arde mai tare. Rămâne să ne apărăm și noi focul cel ceresc.
Oastea Domnului nr. 2 pagina 3 Ianuarie 1933
Pr. Iosif Trifa
