În viața unui om – îndeosebi în viața tinerilor – sunt felurite frământări. Sunt decizii ce se cer a fi luate și înfăptuite, planuri ce se împlinesc sau se spulberă. Visuri și idei, gânduri și idealuri pe care cu toții le avem și pe care punem mare preț.
Cuvântul Sfânt spune: Bucură-te, tinere, în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi, dar să știi că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată. (Eclesiastul 11:9)
Ce mare har este ca de tânăr să-L afli pe Domnul Iisus și să îți predai Lui viața ta. Atunci, inima ta, fiind înnoită și sfințită prin Jertfa Domnului, va umbla nu numai pe căile alese și plăcute de ea, ci aceste căi vor fi alese și plăcute și de Domnul. Atunci inima ta iubește și caută Calea Domnului, iar pe ea nu mergi singur niciodată, căci Domnul îți face mereu parte de însoțirea Lui și a celor care, ca și tine, și-au predat viețile Lui și I-au ales Calea.
Desigur, umblarea cu Domnul este dulce și frumoasă, iar alături de El tot ceea ce întâlnim pe Cale sunt binefaceri ale Iubirii Sale, mereu tot mai scumpe și proaspete. Cu El e plăcut și pe drumul de munte, în stările înalte duhovnicești ce ne transfigurează inimile, dar și prin câmpie, în stările mai joase, unde vedem răbdarea și îndurarea Lui față de neputințele noastre.
Cu toate acestea, deși în cea mai mare parte a umblării cu Domnul Îi vedem purtarea de grijă și bunătatea Sa, sunt și atâtea stări în care mersul cu El ni se pare anevoios. Cărarea pietroasă. Urcușul greu. Lucrul istovitor. Lupta încleștată. Ținta, Ierusalimul Ceresc, atât de îndepărtată. Iar pe Domnul, deși până acolo Îl simțisem atât de prezent și aproape, dintr-o dată nu Îl mai găsim nicăieri, de parcă ne-ar fi părăsit fără să-I pese de noi.
Nu este o mai grea stare ca aceasta: să fii singur. Să fii în mijlocul luptei și să nu ai scăpare. Să fii în mijlocul lupilor și să nu ai Păstor… Atunci îți vezi întreaga ta neputință și nimicnicie. Te vezi ca un copil neputincios în fața primejdiei. Ai fugi, dar nu poți. Te-ai ascunde, dar nu ai unde. Atunci nu îți mai rămâne decât să strigi cu toată puterea: Tată! Și Tatăl vine…
Când El vine, într-o clipă vrăjmașii se risipesc și sunt învinși. Lupii o iau la fugă, iar tu, mielușelul înspăimântat, fugi cutremurat și înlăcrimat în brațele Păstorului. Fugi ca un copilaș plăpând în brațele sigure ale Tatălui. Nu ai nici cuvinte și nici lacrimi îndeajuns să-ți spui recunoștința. Iar când inima ți se liniștește, te întrebi totuși: Unde erai când nu Te-am văzut? Iar Domnul, cu inima Lui de Tată ce și-a regăsit fiul, răspunde: „Eram chiar lângă Tine, dar tu nu ai mai privit la Mine, ci la primejdie. Cât ai avut ochii țintă la Mine, ai mers peste valuri și mai cumplite, dar în clipa când ai privit apele, te-ai afundat în ele, chiar dacă erau legănate de o adiere.”
Toate aceste stări sunt îngăduite în viața noastră pentru a ne pătrunde conștiința de legătura pe care trebuie să o avem necontenit cu Tatăl Ceresc. Izbânda tuturor planurilor și a idealurilor noastre stă în acest punct: dacă suntem deplin alipiți de Păstorul nostru. „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15:5).
Încredințează-ți lucrările în mâna Domnului și îți vor izbuti planurile. (Proverbe 16:1) Indiferent de cât de frumoase sunt planurile noastre, de cât de nobile ar fi idealurile ce ni le propunem, ajungerea lor depinde de căutarea și ascultarea Domnului. Iar dintre toate aceste țeluri pe care le avem, nu este nici unul mai de căpătâi ca mântuirea noastră și a celor de lângă noi. Iar singurul fel în care putem ajunge acolo este să mergem pe Cale, iar Calea, Adevărul și Viața este Domnul Iisus. (Ioan 14:6)
Să alergăm la El precum niște copilași la sânul Tatălui. Să mergem nedespărțiți de El, ca niște mielușei de Păstor. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Iisus… (Evrei 12:2) Amin.
Pe unde-am mers, Iisuse, alături amândoi,
s-a prefăcut pietrișul ca pajiștile moi
și toți câți vin în urmă pot merge-acum cântând,
picioarele rănite se vindecă trecând…
Unde-am căzut cu-o cruce e-un cântec sau izvor,
să vindece-o iubire, să stâmpere un dor
și câți ajung acolo ar sta uitați mereu,
căutând spre frumusețe, plângând spre Dumnezeu.
Pe gratiile noastre de lacrimi și de dor
se împletește viță cu rodul sfințitor;
unde-au muncit genunchii bătătoriți amar,
mulțimilor se-mparte acum ceresc grânar.
Pe dârele lăsate de-al sângelui șiroi
au răsărit luceferi și oști cu steaguri noi
și unde-a fost Golgota cu jertfa cea mai grea,
se-nalță azi altarul de flacără și nea.
…O, cât vei fi cu mine, Iisuse, orișicând,
din temnițe-au să crească minunile, cântând,
mormintele-au să-nvie nemuritori eroi,
Iisus – să mergem veșnic alături amândoi!
Fr. Traian Dorz
Iosif Ștefan
