Cuvinte Veșnice – Ieremia 36
Încă de la începutul timpurilor, oamenii au încercat să distrugă Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, istoria demonstrează că aceste încercări au eșuat de fiecare dată. Faptul că, în secolul XXI, Biblia este una dintre cele mai răspândite și citite cărți din lume și faptul că noi avem astăzi acces la ea confirmă dăinuirea învățăturii peste secole. În ciuda opoziției constante, Cuvântul Sfânt a fost transmis din generație în generație, dovedind că omul nu poate distruge ceea ce Dumnezeu a făcut. Așa cum spune Domnul Iisus: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele vor rămâne în veac.” (Luca 21:33).
O încercare zadarnică de nimicire a cuvântului lui Dumnezeu a avut loc acum 2600 de ani, în anul al patrulea al împăratului Ioiachim (605 î. Hr.). Pentru prima dată, Domnul îi poruncește proorocului Ieremia să scrie toate cuvintele care i-au fost spuse într-o carte, pentru ca ea să poată fi citită în auzul poporului, în speranța că în inimile lor de piatră va putea fi totuși plantată o sămânță bună. Deși Ieremia le vestise de nenumărate ori același mesaj, Dumnezeu le oferă încă o șansă la pocăință.
Întrucât proorocul era închis și nu putea merge el însuși să transmită mesajul Domnului, sulul de carte este citit în Casa Domnului de către Baruc. În cele din urmă, Cartea lui Ieremia, care conținea profeții despre distrugere, robie și căderea Ierusalimului, ajunge și la împăratul Ioiachim. Reacția acestuia este una neașteptată: în loc să se teamă pentru viitorul său și al poporului, împăratul nu are nici măcar răbdare să asculte cuvintele proorocului până la sfârșit, ci le dorește dispărute pe vecie: „După ce Iehudi a citit trei sau patru foi, împăratul a tăiat cartea cu briceagul logofătului și a aruncat-o în jăraticul de cărbuni, unde a fost arsă de tot.” (Ieremia 36:23).
Ioiachim nu a înțeles că acele cuvinte veneau nu de la un om, ci de la Însuși Dumnezeu. În loc să se teamă de pedeapsa ce urma să vină și să se întoarcă la calea cea dreaptă, împăratul taie cartea cu briceagul logofătului, apoi o aruncă în foc, fără ca măcar să asculte până la capăt ce avea de zis. Gestul acesta ridică întrebări importante: De ce oare și-a dorit împăratul atât de mult să distrugă Cuvântul lui Dumnezeu? De ce nu s-a mulțumit să le zică slujitorilor să ia cartea lui Ieremia din fața lui? De ce nu a fost suficient să o ignore, pur și simplu? De ce a vrut să o taie în bucățele, iar apoi să o vadă arzând înaintea ochilor săi?
Răspunsul este că împăratul Ioiachim văzuse în acele cuvinte o oglindă care îi arăta un adevăr insuportabil. Proorocul Ieremia vorbea despre păcatele poporului, păcate săvârșite și de împărat, care urmau să atragă asupra lor pedeapsa divină. Acceptarea mesajului ar fi însemnat conștientizarea păcatului și înfruntarea consecințelor acestuia. Nu, împăratul Ioiachim nu putea să facă una ca asta. Pentru el, iluzia era mai ușor de suportat decât realitatea. Așadar, pentru a menține această autoamăgire, din cartea lui Ieremia nu trebuia să rămână nimic altceva decât scrum, ca nu cumva vreun fragment din ea să ajungă să fie văzut sau auzit și de altcineva. Împaratul nu voia să se trezească din starea în care era, și nu voia nici ca vreun altul să vadă adevărul din acele cuvinte și să îi ceară socoteală pe urmă.
Ceea ce nu știa împăratul însă, este că, în același timp în care cea dintâi carte era dată pradă flăcărilor, Ieremia scria din nou acele cuvinte și multe altele într-o altă carte. Deși el credea că a distrus orice urmă a cuvintelor lui Dumnezeu, planul său eșuase, fără știința lui.
Împăratul Ioiachim nu a fost singurul care a avut acest comportament față de Scriptură. De-a lungul veacurilor, mulți oameni au încercat să distrugă sau să reducă la tăcere Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că nu puteau suporta ca păcatele lor să fie expuse întregii lumi: „odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19). Sceptici, persecutori, conducători păgâni sau atei au încercat să nimicească sau să interzică Cartea Vieții.
Timpul ne învață o lecție importantă: nici măcar o părticică din Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi distrusă sau pierdută. Scriptura nu ar fi fost completă fără cartea proorocului Ieremia. Dacă împăratul Ioiachim ar fi reușit să șteargă acele pagini din istorie, noi nu am fi avut o imagine integrală a planului Său și a felului în care El lucrează. Totuși, Ioiachim nu a avut succes. Profețiile lui Ieremia au rămas intacte până în zilele noastre. Nici măcar un cuvânt din ceea ce Domnul i-a inspirat pe oameni să scrie nu s-a pierdut, „Căci nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.” (Luca 1:17).
De atâtea ori în istoria omenirii, oamenii nu au avut acces la Scriptură. În timpul Imperiului Roman, creștinismul era o religie ilegală, iar mărturisirea credinței aducea cu sine moartea. În anul 300 d.Hr., împăratul roman Dioclețian a ordonat arderea fiecărei Biblii, distrugând mii de exemplare. În Evul Mediu, Biblia exista doar în latină, greacă și ebraică, fiind interzisă traducerea Cărții Sfinte într-o limbă care să fie cunoscută și accesibilă oamenilor de rând, iar fabricarea sau deținerea unei astfel de cărți era pedepsită cu moartea. În mod asemănător, în timpul regimului comunist, chiar în România, Biblii au fost confiscate, tipărirea acestora a fost limitată și controlată, distribuirea lor a devenit ilegală, iar credincioșii au fost persecutați și trimiși în lagăre.
Cât de mulțumitori ar trebui noi să fim că, în ciuda atâtor încercări distrugătoare, Cuvintele veșnice ale Domnului au ajuns până la noi! Trăim într-un timp în care putem citi Biblia, iar acest lucru nu ne costă nimic, în vreme ce pentru alții cerea prețul vieții. Dacă ne îndoim vreodată de Cuvântul lui Dumnezeu, să ne amintim ca a fost ars, sfâșiat, persecutat și interzis, și cu toate astea, el există încă. Îl putem citi, studia și trăi. Să nu uităm cât de mulți oameni au încercat să ne împiedice de la aceasta! Să nu irosim acest privilegiu și să înțelegem mesajul care străbate veacurile: omul nu poate câștiga împotriva lui Dumnezeu.
„iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.” Isaia 40:8
Sabina Spiridon
