“Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de biruință. Să nu-ți fie rușine, dar, de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemnițatul Lui. Ci suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu.”
2 Tim 1:7,8
Atunci când un suflet se predă Domnului, acesta nu se angajează numai într-o lucrare sfântă, ci și într-o luptă sfântă. Înflăcărat de dragostea dintâi și îndrumat de Domnul Duhul Sfânt, acesta pornește spre a trăi cea mai curată viață, spre a da ce este mai frumos lui Dumnezeu.
Aceasta este cea mai frumoasă stare în care se poate afla un suflet și, oricine a trecut prin ea, își aduce aminte cu drag și cu dor de fiecare clipă petrecută în acest leagăn dulce al tinereții sufletești.
Totuși, acesta este doar începutul și, odată cu maturizarea duhovnicească, se limpezește și lucrarea care se cere de la noi. Astfel, cerând Domnului înțelepciune, prin rugăciune și post, căutăm să aflăm modul în care vrea Dumnezeu să lucreze prin noi sau, pentru cei care și-au găsit deja talantul, să îl pună în folosință în cel mai sfânt fel.
Se observă, însă, slăbiciunea sufletului tânăr, care, din prea puțină experiență în ogorul duhovnicesc, se ferește de responsabilitatea apăsătoare care vine cu această chemare, privind și argumentând această stare dintr-o perspectivă omenească. Puține suflete se pot lăuda cu un răspuns prompt, unul dintre ele fiind chiar părintele Iosif, care, odată ce și-a dat seama care era planul de dezrobire sufletească al poporului nostru, inspirat de Dumnezeu, nu a ezitat a-l pune în aplicare.
,,Du-te, dar; Eu voi fi cu gura ta și te voi învăța ce vei avea de spus.” Exodul 4:12
Biblia înfățișează încă din a doua carte a sa, un tânăr care avea să aibă una din cele mai mari contribuții în istoria Israeliților. După o robie de peste 400 de ani , Domnul ascultă rugăciunile poporului Său și îl alege pe Moise ca izbăvitor. Exodul 12:40
În ciuda autorității lui Dumnezeu, el se scuză de cinci ori înainte de a accepta, spunând că sunt alții mai potriviți sau că el însuși nu este pregătit pentru a înfrunta poporul și pe împăratul egiptean. După multe încercări, poporul ajunge în țara făgăduită, Moise împlinindu-și lucrarea cu sfințenie și credincioșie.
Dar ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi acceptat, dacă, în loc să asculte de Făcătorul cerului și al pământului, ar fi ascultat de sine însuși, fugind de ceea ce părea la momentul respectiv un plan imposibil? În acel moment, Moise avea de ales între a-și păstra sau a-și pierde viața lui cea obișnuită. Însă, această decizie nu-l afecta numai pe el, ci pe întreg neamul lui, iar lăsându-și în urmă tot ceea ce strânsese de la fuga lui din Egipt, putea să își salveze neamul său.
Același lucru l-a făcut și Domnul Iisus. Alegând să se coboare din cer, a părăsit tot ce era mai frumos și mai sfânt, în schimbul celei mai joase stări și celei mai mari suferințe, știind că acest sacrificiu va aduce mântuirea nenumărator generații și că numai El era în stare de a aduce această Jertfă.
În Evanghelia după Matei, în capitolul 25 este relatată pilda talanților. Trei oameni primesc, pe rând, câte o sumă de bani: primul primește cinci, unul doi și ultimul primește unul singur. Primii doi, bucuroși și ambițioși, pun talanții lor în folosință, pentru ca, atunci când li se va cere socoteală, stăpânul să poată fi mulțumit. Ultimul, în schimb, uitându-se la cât au primit ceilalți doi, considerând că este ,,prea slab” sau că el a primit ,,prea puțin” se întoarce la stăpânul său cu talantul nelucrat.
Așa suntem și noi atunci când nesocotim darul primit, atunci când spunem că sunt alții care o fac mai bine, mai mult sau mai frumos, atunci când ne considerăm pe noi prea slabi. Moise a ezitat, însă Dumnezeu l-a trezit.
Domnul nu a pus în noi un talant de cântare, de poezie, de mărturisire a Cuvântului pentru a-L primi înapoi, ci pentru ca noi să îl folosim, cu evlavie și credință, pentru a da rod duhovnicesc, în folosul altor suflete.
Fratele Traian spune: ,,Făcând, m-ai învățat să fac”. Moise nu știa ce îl așteaptă atunci când a pornit la drum, dar ceea ce știa este că Îl are pe Dumnezeu de partea lui. Nici nouă nu ni se cere să cunoaștem fiecare pas, ci numai să pornim și, așa cum a avut grijă Domnul de atâția tineri înaintea noastră, va avea grijă și de noi.
Iosif Crăciun
