Se vorbește azi pe tot locul și se scrie zilnic prin cărți și ziare despre ofensivele de tot felul. Până și copiii știu ce înseamnă acest cuvânt care vrea să arate pornirea năvalnică spre izbândă, fie (la armată) într-o luptă pentru cucerirea unei poziții, într-un război, fie în viața de toate zilele, pentru înfăptuirea unor lucrări, în agricultură, comerț, cultură, etc., etc. Cine n-a auzit de „ofensiva agricolă”, de „ofensiva culturală”, „ofensiva sanitară” și alte ofensive, care țintesc să strângă toate voințele pentru ajungerea scopului ce-l cuprind.
Și e bine că se lucrează în felul acesta. Când omul e prins într-un curent, într-un iureș de voință împreună cu alții, lucrează mai cu spor și mai cu dragoste și prin unirea tuturor, izbânda e mai sigură. La o izbândă, în orice fel, numai așa se poate ajunge. Iată deci, că oamenii lumii dau dovadă de multă cumințenie și înțelepciune când, pentru scopurile ce-și propun să ajungă, pornesc lupte cu ofensive îndărătnice și nu se lasă până nu ajung pe culmea înfăptuirilor ce au dorit.
În privința aceasta, creștinii sunt înapoiați cu cel puțin zece veacuri. Înțelepciunea parcă a fugit de ei. Și neputința i-a înmărmurit ca pe niște statui. Astăzi, când e timpul ca ei să lucreze mai mult, nu li se vede rostul, nu li se aude graiul și nu li se vede nicidecum steagul pe care l-au plecat parcă de mult în fața vrăjmașului.
Îți vine să strigi, plângând de durere, când vezi cum crește răul și păcatul, iar cei ce trebuie să lupte pentru dreptate și adevăr se ceartă între ei, stau nepăsători, sau dorm în nesimțirea soră cu nimicirea și trădarea. Ce să mai zicem de unii creștini care, împotriva tuturor cuvintelor Evangheliei, ațâță războiul urii între credincioși, iar unele gazete au devenit adevărate aruncătoare de flăcări care nimicesc orice brumă de înțelegere s-ar mai putea înfiripa.
Fraților! Ajunge! Încetați cu vrăjmășia! Nu mai pomeniți greșelile!… Veniți să ne unim în Hristos, și să pornim ofensiva iubirii. Acum, ori niciodată, să ridicăm steagul Evangheliei în văzul lumii, până nu intră cu totul în prăpastia urii. Mai sunt, poate, suflete de mântuit. Să ducem pretutindeni solia iubirii Tatălui Ceresc, pentru sărmanul fiu rătăcit care este lumea de azi. Veniți cu toții în falanga iubirii, veniți să începem ofensiva iubirii. Să ducem celor pierduți vestea mântuirii, chiar de-am avea să suferim pentru aceasta. Aceasta este cea mai mare dragoste (Ioan 15,13). *
Ioan Marini
*Viața Creștină nr. 6 din 5 Februarie 1939
