În anul 1848, când în Munții Apuseni, s-au tras clopotele în dungă, zeci de mii de moți obidiți au răspuns prezent la chemarea lui Avram Iancu, cel care era conducătorul armatei din Ardeal și care avea pe atunci 15 legiuni de luptători. Din garda sa personală făcea parte centurionul Nicolae Trifa, bunicul părintelui Iosif, un om instruit care avea pușcă și care era paznicul loial al eroului Iancu. El avea acces în cabinetul lui Iancu. Erau foarte apropiați, născuți în același an și din sate învecinate.
Printre multele dosare și cărți din cancelaria lui Iancu, se găsea o carte deosebită. Era o Psaltire cu dedicație pentru Avram Iancu din partea primului mare Miropolit al Ardealului, Andrei Șaguna, purtând și semnătura acestuia. De mai multe ori l-a găsit Iancu pe Nicolae Trifa citind din Psaltirea de la Șaguna. La trecerea dintre anii 1848-1849, Avram Iancu l-a chemat pe Nicolae Trifa, care de nenumărate ori și-a pus viața în joc pentru el, l-a chemat să vină la cancelaria sa.
Când a sosit, Iancu l-a privit în ochi și i-a mulțumit pentru serviciul exemplar. Apoi i-a spus: “Pentru că de nenumărate ori te-am surprins citind pe Psaltirea de la Șaguna, iat-o!” Apoi în fața lui i-a scris pe Psaltire: ”Mângâiere pentru durerile moților.” și a iscălit. Îl cuprinse după gât, îl sărută pe amândoi obrajii și îi spuse: “Te du acasă la ai tăi și Dumnezeu să te aibă în paza Lui. Iar această carte să fie pentru tine și pentru mulți mângâiere și îndreptare pe calea vieții.” Mult a citit bunicul părintelui Iosif din acea psaltire. A fost un mare cadou de suflet pe vremea când nu era Biblie în limba română.
După ani de zile, Nicolae a trimis pe feciorul lui, Dumitru Trifa, să arate Psaltirea cu iscăliturile lui Șaguna și a lui Iancu preotului Mihai Iancu din Poeni, un nepot al marelui erou. Drumul său trecea pe lângă o poiană unde păștea oile o tânără din Certege numită Anuța, împreună cu trei fetițe care o însoțeau zi de zi. Cînd s-a apropiat de poiană la o distanță oarecare, Dumitru zărește o scenă neobișnuită.
Anuța și fetițele erau în genunchi, una la dreapta, alta la stânga și cealaltă în fața ei, cu mâinile împreunate a rugăciune și ridicate spre cer. Se apropie discret printre tufișurile de arin și se opri foarte aproape de fete după un arin. Anuța le învăța pe fete “Tatăl nostru”. Dumitru, emoționat, simți că trebuie să îngenunchieze și el acolo, ascuns după tufă. Era un moment sfânt. Când fetele au reușit să spună “Tatăl nostru” fără greșeală, Anuța a continuat zicând: “Tatăl nostru bun din ceruri, pe lângă pâinea care Ți-o cer, Te rog să-mi luminezi cărarea vieții să-mi aflu soțul pe care mi l-ai rânduit Tu. Iar semnul după care să-l cunosc fă să fie ca atunci când eu mă voi pleca la rugăciune în locul rânduit, să îngenunchieze și el.”
În acel moment o pală de vânt, poate a Duhului Sfânt, a dat la o parte frunzele de arin și fata i-a văzut ochii tânărului în lacrimi și a văzut că era îngenunchiat. Dumitru auzise totul. Anuța a înțeles că auzise. Apoi el a venit lângă fete stând în picioare în fața ei și se priveau mirați și înlăcrimați. Nu le venea să creadă ceea ce trăiau. După un timp lung de tăcere, Dumitru a scos din traistă cartea și i-a arătat-o. Când a văzut fata că e o Psaltire, a strâns-o la piept. Iar când a văzut cele două iscălituri, a sărutat pagina. Au citit împreună primul Psalm care zice: “Ferice de omul care nu se duce pe calea celor răi.”
Dumitru s-a dus în drumul lui, iar Anuța a dus oile acasă. Apoi a povestit mamei totul. Iar mama, cu ochii înlăcrimați, i-a mărturisit că în ceasul acela și ea era în genunchi cerând călăuzire spre un soț pentru fiica ei. Peste o săptămână cei doi s-au întâlnit tot acolo. Dumitru a scos Psaltirea și au citit Psalmul care zice: “Domnul este păstorul meu…” Acum țineau amândoi Psaltirea cu ambele mâini, cum ține preotul în fața altarului. Fata a luat cartea și a strâns-o la piept de parcă ar fi vrut să spună: “Asta este a mea!” Iar el, înțelegându-i gândul, i-a zis: “Este a ta, dar cu tot cu cel ce o are.” Anuța i-a răspuns fericită: “Nici nu m-am gândit altfel.” Aceasta a fost cererea în căsătorie și acceptarea.
Acestă carte urma să i-o ofere Nicolae, tatăl feciorului, viitoarei mirese, ca dar de nuntă și ca semn al binecuvântării părintești. Și asta s-a întâmplat peste alte șapte zile, în Certege.
Așa a ajuns Psaltirea de la Șaguna, marele Mitropolit din Sibiu, la Anuța, mama părintelui Trifa și i-a fost nedespărțită toată viața. Iar părintele a primit-o în dar de la mama sa cu două zile înainte de a muri, pe când Iosif avea doar 7 ani. Când i-a înmânat-o, mama i-a făcut și o profeție zicând: “Citește-o că în ea vei afla mântuirea ta și a multora prin tine.” Iar soțului ei drag i-a spus: “Dumitre, ai grijă, pe Iosif să mi-l faci preot!”
Dragostea plină de căldură a mamei a avut un rol determinant în formarea caracterului său nobil. După ani şi ani, rememorând clipele binecuvântate, părintele va nota cu veneraţie următoarele: … înţeleg că moşternirea mamei e mai scumpă ca toate. Dacă-aş fi pierdut-o, nimica s-ar fi ales de toată învăţătura mea. Învăţătura mea a intrat în albia cea adevărată a credinţei pe care mama mi-a croit-o. Ştiinţa mi-a adâncit-o. Mamă, numai şapte ani am avut norocul să grăiesc acest nume scump. Parcă o văd pe patul suferinţei cu ochii ei, graiul stins, mă chema şi mă strângea la sânul ei de mamă. Parcă văd pe mama, pe tata… Mi-a dat o carte cu scoarţe groase, veche… Era Psaltirea. N-am înţeles darul ei – azi îl înţeleg.” (Iosif Trifa)
Iată cât de măreț e Dumnezeu. Cum brodează El firul istoriei și leagă împreună evenimente și oameni pentru a ajunge la cei rânduiți de El să ducă la îndeplinire planul Său. Ce traseu! Ce oameni! Ce evenimente a parcus această Psaltire de la care s-a declanșat, în noaptea de Anul Nou 1923, adânca cercetare a părintelui Iosif prin Duhul Sfânt!
Putem spune acum că Psaltirea a ajuns la destinația rânduită și la omul rânduit de Dumnezeu. Dar omul acesta trebuia pregătit special pentru o misiune specială, dumnezeiască. După școala primară din Certege și cea gimnazială din Brad, înființată de Mitropolitul Șaguna, în toamna anului 1907, urmând dorința mamei sale, se înscrie la Institutul Teologic „Andreian” din Sibiu, după numele Mitropolitului Andrei Șaguna. Și cercul se va închide aici, unde, după alți 10 ani de preoție la Vidra de Sus (satul lui Avram Iancu), părintele Iosif va fi adus la Sibiu de unde a plecat Psaltirea cu vreo 80 de ani în urmă.
Dar până atunci se vor mai închide niște cercuri, iar tânărul absolvent va trebui să mai treacă niște grele examene sufletești. Obține în 1910 postul de învățător la Vidra. Apoi, în același an, se căsătorește cu Iulia Iancu, strănepoata lui Avram Iancu (cerc închis). În anul 1911 este ales și hirotonit preot pentru Vidra de Sus. “Trebuia însă pregătit minuțios pentru a fi trimis la lucru în via Domnului. Stăpânul viei trebuia să-l găsească disponibil și netocmit de nimeni.” În cinci ani, începând din 1913, își pierde pe rând trei copilași: Olimpia, Tit-Dumitru și Augustina, toți sub 2 ani, împreună cu scumpa lui soție Iulia. “Acum sta gata ca Dumnezeu să-i vorbească din rugul aprins, ca odinioară lui Moise pe Horeb.”
Sosise ultima zi din anul 1922. “La masa de lucru din locuința sa (de la Orfelinatul Ortodox din Sibiu), părintele Iosif stătea în fața foilor albe, cufundat în gânduri, privind departe, și nu știa cum să înceapă… Un cârd de bețivi trecu chiar pe sub fereastra lui, spărgând cu larma unor cântece murdare și a unor sudalme grozave pacea căsuței lui liniștite… și sufletul părintelui se strânse cutremurat… Ca niște săgeți de foc îi străpunseră inima, tot mai chinuitoare, întrebările: “Ce am făcut eu pentru ca acești nefericiți bețivi și suduitori să-și dea seama cutremurați și îngroziți de păcatul și pierzarea lor?… Ce am făcut eu ca Hristos să fie dus până la ei și ei până la Hristos? – singura întâlnire mântuitoarea a unui suflet și a unui popor? Ochii i se opriră îndurerați asupra Psaltirii lăsată de mama lui. Cartea stătea și acum, ca de obicei, pe masă în fața sa. În clipa aceea auzi, mai limpede și mai puternic ca oricând, glasul Psaltirii și glasul mamei lui grăindu-i, cu o voce sfâșietoare:
“…Să-L cunoști și să-L mărturisești pe Hristos. În aceasta va fi mântuirea ta și a multora…” Învăluit într-o lumină cerească îi păru că vede în fața sufletului său pe Iisus cel răstignit și parcă Îl auzi poruncindu-i: “Eu sunt calea, adevărul și viața”…”Fără Mine nu puteți face nimic…” “Îndrăzniți, Eu am biruit lumea.”
Se prăbuși pe genunchi și mâinile i se împreunară în rugăciune peste Psaltirea mamei… Izbucni într-o mărturisire zguduitoare… Se predă din nou lui Hristos cu o hotărâre și cu un legământ nou, ca din clipa aceea să ia puternic un nou drum în lupta lui. Un îndemn fericit și luminos îi străluci puternic în față strigându-i: “Ridică-te și scrie!” Și peste foile albe mâna lui slăbuță începu să alerge, scriind cuvintele de foc inspirate de Duhul Sfânt ale chemării în numele lui Iisus Hristos, adresate tuturor românilor și creștinilor pentru hotărârea cea mare:
Hotărâre
Subsemnatul… gândindu-mă cum aș putea intra în Anul cel Nou cu folos de mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta cu începere de la Anul Nou să scot din traiul meu sudalma și beția. Îmi dau seama ce păcate grele sunt acestea. Intru, prin aceasta, în rândul celor ce se hotărăsc, ca și mine, să fim niște buni ostași ai lui Hristos. Să începem lupta cea sfântă a curățirii vieții noastre de păcatele cele multe și grele. În fruntea oștirii noastre stă Mântuitorul Hristos și El ne va duce la biruință.
Pe Mântuitorul meu Isus Hristos, rugându-L să mă ajute și pe mine să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele și mântuirea mea cea sufletească.
Dată în…… la Anul Nou 1923
Iată acesta a fost circuitul și misiunea Psaltirii plecată din Sibiu, de la Șaguna, și reîntoarsă în Sibiu prin și cu părintele Iosif.
Ionatan Ille
