„Teofile, în cea dintâi carte a mea, am vorbit despre tot ce a început Iisus să facă și să învețe pe oameni, de la început până în ziua în care S-a înălțat la cer, după ce, prin Duhul Sfânt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-i alesese. După patima Lui, li S-a înfățișat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile și vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu. Pe când Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte acolo făgăduința Tatălui, „pe care”, le-a zis El, „ați auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veți fi botezați cu Duhul Sfânt.” Deci apostolii, pe când erau strânși laolaltă, L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?” El le-a răspuns: „Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa. Ci voi veți primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului.” (Fapte 1:1-8)
Suntem în prima zi a sărbătorii Paștelui 2026. Ne aducem aminte că acum două mii de ani Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, cel de o ființă cu Tatăl, a înviat.
“Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi.” (1 Cor. 15:3,4)
Suntem în ziua când putem spune și noi cu același fior cu care a rostit pentru prima dată Maria Magdalena: “Hristos a înviat!”
Domnul Iisus a fost dat la moarte din pricina păcatelor (fărădelegilor) noastre și a înviat pentru că am fost socotiți neprihăniți (Romani 4:25).
Să ne bucurăm de învierea Domnului, dar, în același timp, să ne amintim de prețul cel mare pe care L-a plătit până aici. Să nu uităm crucea, cununa de spini, bătaia, setea, batjocurile, ura, disprețul și, mai ales, faptul că Tatăl Ceresc și-a părăsit Fiul în cel mai greu moment al vieții. Cerul a tăcut când Fiul în Ghetsimani și pe cruce a strigat: “Eli, Eli, Lama Sabactani? Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Dar toate acestea au fost proorocite în psalmi, Lege și prooroci.
Domnul Iisus a împlinit absolut tot ce era scris cu privire la Mesia, începând cu nașterea din fecioară, cu tăierea imprejur, cu intrarea în Ierusalim călare pe un măgăruș, cu vânzarea pe 30 de arginți, cu moartea pe cruce, îngroparea și, mai ales, cu învierea – toate, toate le-a împlinit în amănunt.
Versetul 1: „În cea dintâi carte a mea…”
Binecuvântăm mâna care scrie, mintea care gândește, binecuvântăm scriitorii. Dar a scrie despre Dumnezeu, despre Domnul Iisus este sublim, este cel mai frumos lucru.
Dacă ne gândim la Moise, David, Isaia, Ieremia și la toți ceilalți scriitori ai Vechiului Testament, ne mirăm de proorociile privitoare la Mesia, Fiul lui Dumnezeu. „Căci dacă ați crede pe Moise, M-ați crede și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine.” (Ioan 5:46) De asemenea, binecuvântăm evangheliștii care au scris atât de frumos și corect despre Domnul Iisus, ce a făcut si ce a învățat.
Mulți dintre scriitorii Bibliei au scris în condiții foarte grele, dar importantă a fost inspirația și, mai ales, voința de a scrie.
Psalmul 3 a fost scris cu prilejul fugii lui David dinaintea fiului său, Absalom. În timp ce fugea din casa sa, din orașul său, din dregătoria de împărat peste Israel, și-a făcut timp să se roage și să scrie un frumos psalm.
Ne mirăm când a avut timp sfântul Pavel să scrie. Din închisoare, între două călătorii, bolnav fiind, și-a făcut timp pentru scris. Și nu au scris pentru el, ci pentru noi.
Suntem în Oastea Domnului și avem scrierile înaintașilor noștri. Nu am fi știut niciodată ceva despre începuturile lucrării, dacă nu aveam “Ce este Oastea Domnului” sau “Istoria unei jertfe”. Ne uimim și astăzi când a avut timp părintele Iosif Trifa să scrie atât de mult, în ciuda bolii, a vieții scurte și, mai ales, a prigoanelor. Fratele Traian Dorz a scris mii de poezii, a scris meditații, proverbe și istoria Oastei Domnului, deși mulți ani i-a petrecut în închisoare. Fiți binecuvântați, dragi scriitori, Dumnezeu să vă răsplătească truda și munca!
“Iisus a început să facă și să învețe.”
Domnul Iisus este exemplul perfect de învățător. Majoritatea învățătorilor învață ceea ce știu sau ce pot. Domnul Iisus a făcut întâi. El ne-a iubit, s-a jertfit, a înviat oameni, a înviat și El, și azi mijlocește pentru noi din ceruri. (Romani 8:34)
Dar Domnul a fost și un bun învățător; să ne amintim de cuvântarea de pe munte (Matei 5:67), de cuvintele din Ioan 14 -17, etc. Noi, cei care avem curajul și responsabilitatea să învățăm pe alții, mai întâi să facem, apoi să vorbim.
„O, nu uita că vorba ta-i scânteia,
Dar fapta ta e focul uriaș.” (T.Dorz)
Versetul 3: „După patima Lui, S-a înfățișat viu.”
Iisus este viu, L-a văzut Maria Magdalena, L-au văzut doi ucenici pe drumul Emausului, L-au văzut zece ucenici duminică seara într-o casă din Ierusalim. L-a văzut sfântul Ștefan când a spus “Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” (Fap. 7:56)
A fost nevoie de patruzeci de zile ca Iisus cel înviat să se arate ucenicilor, lui Toma, Chifa, Iacov Apoi s-a arătat apostolului Pavel pe drumul Damascului și la peste cinci sute de frați deodată (1 Cor. 15:6).
Mormântul gol este cea mai categorică dovadă al învierii Domnului Iisus. În ziua întâi a săptămânii, femeile credincioase au mers cu miresme să ungă trupul Domnului. Au găsit piatra răsturnată și nu I-au găsit trupul. Doi bărbați (îngeri) îmbrăcați în haine strălucitoare le-au spus: „Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu? Nu este aici, a înviat” (Luca 24:1-6).
“Dar acum, Hristos a înviat din morți, pârga celor adormiți. Căci dacă moartea a venit prin
om, tot prin om a venit și învierea morților. Și după cum toți mor în Adam, tot așa toți
vom învia în Hristos, dar fiecare la rândul cetei lui.” (1 Cor. 15:20-23).
Versetele 8 și 4: “Veți primi o putere”, “așteptați făgăduința Tatălui”.
„Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor, care rămâne cu voi în veac, și anume Duhul adevărului (Ioan 14:16-17).
Dumnezeu a iubit lumea și a iubit creația Sa. L-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa. “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3:16).
Domnul Iisus S-a înălțat la ceruri, dar a rămas pe pământ prin Duhul Sfânt. Duhul lucrează în inimile oamenilor, în biserici, în creația lui Dumnezeu. Biserica a luat ființă în ziua Cincizecimii, ziua coborârii Duhului Sfânt. „Făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapte 2:39).
Suntem în Oastea Domnului, lucrare care are ca sărbătoare lucrarea Cincizecimii, a coborârii Duhului Sfânt. Am vrea ca tot ce facem și învățăm să fie prin inspirația Duhului Sfânt. Ucenicii au primit o putere, cu puterea aceasta au cucerit lumea, au întemeiat Biserica. Cu această putere ei au mers până la marginile pământului, adică până la noi.
Versetul 6: “Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou împărăția lui Israel?”
Evreii și-au iubit țara, Canaanul pământesc, “țara în care curge lapte și miere, cea mai
frumoasă țară dintre toate țările” (Ezech. 20:6), țara patriarhilor, a lui Avraam, Isaac și Iacov. Orice israelit, chiar dacă nu trăiește în Israel sau n-a văzut vreodată țara părinților săi, iubeste Canaanul. Au fost robi babilonienilor, asirienilor, romanilor, arabilor, dar iubirea pentru țara lor n-a încetat. Chiar împrăștiați prin toate țările lumii, gândul lor și rugăciunea lor era Acasă.
Chiar ucenicii au văzut în Domnul Iisus un Eliberator, un David războinic. Dar Iisus a venit să-i elibereze de păcate, de firea lor și să-i ducă în Canaanul Ceresc.
Să iubim țara noastră, să ne rugăm pentru ea, pentru semenii noștri, dar veșnicia o vom petrece în Cer.
Vicu Seria
