Între Badea Cârțan și eroul Horia

„Aici deschid acum şi eu o paranteză pentru a spune aparte câteva cuvinte cititorilor mei care nu ştiu prea multe despre Badea Cârţan. Acestea nu era nevoie să le spun colonelului de la Alba Iulia, fiindcă presupuneam că el ştia foarte bine povestea asta…

Badea Cârţan s-a născut în satul Cârţa din jud. Făgăraş în anul 1849. A fost un cioban care nu a învăţat carte decât de la vârsta de 17-18 ani, dar a fost un om înzestrat de Dumnezeu cu o mare dragoste de cărţi şi cu o chinuitoare grijă pentru luminarea sufletească a semenilor săi. Cartea românească nu se găsea atunci decât foarte greu în Transilvania din cauza stăpânirii ungureşti care robise de secole această parte de ţară românească şi nu dădea voie să se tipărească astfel de cărţi. Urmărind cu asprime şi pedepsind pe oricine ar aduce astfel de cărţi româneşti de peste graniţă, pentru a le da oamenilor.

Dar Badea Cârţan, acest om simplu şi curajos trecea în ascuns munţii Carpaţi peste Braşov şi Predeal noaptea ca să nu fie prins de grănicerii unguri şi făcea drumul pe jos până la Bucureşti. De acolo se întorcea cu desagii mari pe umăr, plin de cărţi, înapoi până în ţinutul Făgăraşului său, al Braşovului şi al Sibiului învecinat. Astfel a umplut el toate satele şi oraşele din aceste părţi ale Ardealului cu mii de cărţi aduse de el în felul acesta pe spate şi pe jos dintr-o ţară în alta.

Trecând munţii prin mii de greutăţi şi primejdii din partea grănicerilor unguri, din partea tâlharilor, a fiarelor, a frigului, a zăpezilor mari, a prăpăstiilor, a întunericului… De multe ori a fost prins de grăniceri şi închis şi bătut şi judecat. De multe ori i s-au confiscat cărţile. Odată după opt zile de percheziţii a jandarmilor unguri în locuinţa lui şi în tot satul său pe la rudenii şi vecini au fost confiscate peste 75.000 de cărţi. Patru căruţe pline cu cărţi au ridicat atunci jandarmii de la el şi pe toate le-au ars. Şi pe toate acestea le cărase el, ani de zile cu desagii şi cu sacii pe spate de la Bucureşti, peste munţi, peste graniţă, peste păduri, pentru şcolile şi bisericile româneşti. Pentru sătenii şi semenii lui lipsiţi de cea mai necesară hrană sufletească. În multe şcoli din Ardeal învăţau atunci copiii limba şi istoria românească din cărţile aduse de el. Şi în multe biserici se citea în altare şi se cânta în strane tot din cărţile pentru care el îşi punea în primejdie sănătatea şi viaţa lui.

Odată a alunecat într-o prăpastie şi trei zile şi trei nopţi a zăcut acolo în zăpadă şi gheaţă până a putut ieşi. Din cauza aceasta s-a îmbolnăvit grav şi din boala asta i s-a tras şi moartea. A murit în 1911 în vârstă de 62 de ani. Dar şi după moartea lui ciobanii din munţi au mai găsit ascunse prin peşteri şi adăposturi din pădurile Braşovului saci întregi de cărţi aduse de el până acolo ca apoi să le poată duce mai târziu celor care le aşteptau ca pe pâinea caldă a sufletului lor.

În vremea vieţii lui a suferit şi el atât de mult pentru misiunea lui profetică şi pentru binele semenilor lui. Dar astăzi ce nemărginită admiraţie şi recunoştinţă înconjoară numele şi chipul lui simplu dar eroic. Statuile lui din centrele oraşelor Braşov, Făgăraş, Sibiu, vor vorbi totdeauna urmaşilor noştri despre biruinţa pe care o dă Dumnezeu luminii şi dragostei jertfitoare pentru triumful adevărului şi pentru binele semenilor).

Cele spuse între paranteze nu le spun cui le ştie, ci acelora care poate că până acum nu le-au ştiut…

…În cele trei zile de anchete mergeam pe jos să dorm peste noapte la familia fr. Rus Lucian, iar dimineaţa făceam drumul înapoi. Am petrecut astfel ceasuri neuitate în familia acestor scumpe suflete. Nu mă puteam nici gândi atunci că dintre toate faptele noastre şi după toate aceste dramatice explicaţii şi drepte justificări „binevoitorul” nostru anchetator, care arăta atâta interes şi înţelegere pentru cauza noastră, ne va pregăti în linişte şi fără nici o mustrare de conştiinţă un proces penal în care voi fi condamnat la maximum de pedeapsă nu numai eu care – hai să zicem! – eram vinovat de fărădelegea pe care o săvârşisem, dar şi ceilalţi fraţi chiar şi fr. Lucian, care nu avea absolut nici o vină. Nici cea pe care o aveam eu pentru că am scris şi am adus în ţară astfel de cărţi.

Dumnezeu îi dase şi acestui om ocazia să interpreteze şi el o dată o lege omenească omeneşte. Şi să judece o faptă dreaptă după dreptate – iar el iată cum a interpretat legea şi cum a aplicat dreptatea! Dumnezeul Cel Drept, care cunoaşte toate gândurile şi intenţiile noastre ale tuturor să nu-i ţină nici lui în seamă păcatul acesta. Şi dacă nu i-a plătit încă lui şi familiei lui după cum a plătit şi celorlalţi judecători ai noştri – să-l ferească şi pe viitor de urmările unor fapte ca acestea…

Atât la plecare dimineaţa la miliţie cât şi la întoarcere seara, mergând totdeauna pe jos, treceam atât la dus cât şi la întors pe sub poarta cea mare a vechii cetăţi din Alba Iulia. Deasupra porţii acesteia se găseşte şi azi celula îngrozitoare în care au fost închişi înainte de uciderea lor cumplită, traşi pe roată, cei trei martiri ai neamului nostru: Horea, Cloşca şi Crişan.

Şi aceşti martiri luptaseră la vremea lor acum 200 de ani cum luptase şi Badea Cârţan tot în vremea lui acum 100 de ani, tot pentru mântuirea acestui neam românesc. De câte ori treceam în sus ori în jos pe sub această poartă cumplită, urcam treptele înguste şi reci şi mergeam până la acea fioroasă celulă unde zăcuseră şi aşteptând cumplita „dreptate”. Urcam singur şi îndurerat aceleaşi scări grele, acelaşi drum al calvarului pe care acum 200 de ani trebuie să fi urcat ei, abia târându-şi groaznicele lanţuri cu grele cătuşe ţintuite cu ciocanul pe nicovală la mâini şi la picioare. Împinşi şi împunşi pe la spate, ori traşi şi smuciţi din faţă cu scrâşnete şi ghioage, de către chinuitorii lor.

Şi mi se părea că retrăiesc şi eu tot acest cumplit drum al calvarului pe care tot suie şi suie de secole şi secole, toţi aceşti martiri ai acestui neam martir. Mereu alţii şi alţii şi alţii de sute şi sute şi sute de ani, fără ca aceste trepte reci şi aceste celule fioroase spre care îi duc ele să mai fi sfârşit nici azi.

Acolo sus, coborând cele două praguri până la uşa grea cu ferestruica zăbrelită a celulei îngrozitoare îmi propteam fruntea arzând de gratiile înguste şi reci, privind înăuntru la locul fioros unde zăcuseră şi pătimiseră ei. Şi mă rugam cu lacrimi fierbinţi pentru odihna sufletului lor şi pentru zbuciumul sufletului nostru. Şi nu încetam să mă întreb amar de ce oare lumina acestui neam trebuie să vină spre el prin atâtea întunecimi îngrozitoare? Iar purtătorii acestei lumini să ispăşească această Dumnezeiască vină prin atâtea celule, pe atâtea cruci şi sub atâtea roţi? La ce le-au folosit chinuitorilor asupritori aceste jertfe? Cât s-a putut bucura nedreptatea lor de acele avantaje răscumpărate pentru câteva clipe mizerabile, cu un preţ atât de osânditor şi veşnic?

Nu pe mine mă compar cu această nesfârşită coloană de martiri care urcă şi urcă acest drum al Durerii, ci în cazul de acum, însăşi Lucrarea Oastei Domnului, acest nou martir al lui Hristos care prin fiii ei cei mai buni şi mai curaţi s-a jertfit şi se jertfeşte în iubire şi în lacrimi pentru acelaşi ideal nobil şi sfânt al luminării şi mântuirii neamului acestuia. Toţi aceşti modeşti şi tăcuţi mucenici n-au fost – cu toţii laolaltă – o jertfă nici mai mică şi nici mai uşoară decât a acestor nemuritori eroi şi martiri ai istoriei şi ai gliei noastre strămoşeşti. Va veni odată şi ziua când şi acest adevăr al nostru de astăzi va străluci tot atât de minunat în faţa lumii întregi cum străluceşte astăzi al lor…”*