DISCRETĂ…
„Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu… Ci zi o vorbă, şi robul meu va fi tămăduit.”
Un duhovnic contemporan spune că în biserică, atunci când avem de îndeplinit o lucrare, o slujire, fie de citit, fie de cântat la strană, fie numai ca preot când slujim – toate trebuie să le facem cât mai discret cu putință. Prezența noastra să treaca, așa, cât se poate, neobservată.
Nu trebuie facut nimic excesiv, nimic prin care să atragem atenția asupra noastră, nimic prin care să manifestăm, chipurile, o evlavie ce întrece contextul în care ne aflam.
Și chiar dă un exemplu practic: atunci când preotul ridică mâinile la rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, la Epicleză, în față sfântului altar, să nu le ridice mai sus de nivelul urechilor!
De la sutașul acesta învățăm că atunci când trăim într-o discreție, ochiul lui Dumnezeu ne vede. Așa a vazut ochiul lui Dumnezeu sufletul acestui sutaș, și a rânduit Dumnezu un prilej ca această credința să iasă la iveală.
… DAR PUTERNICĂ!
„Când a auzit Iisus aceste vorbe, S-a minunat de sutaş, S-a întors spre norodul care mergea după El şi a zis:
„Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.”
Oare despre ce credință vorbește Iisus aici?
Oare despre un set de doctrine și dogme pe care le înveți și le afirmi ca adevărate și în care crezi?
Oare despre un set de ritualuri și forme de cult pe care le respecți și le practici?
Sau poate despre o confesiune (ortodoxă, catolică, protestantă) din care faci parte?
Nu! Nu cred că Iisus are în vedere, cel puțin în această afirmație, vreuna din cele de mai sus, chiar dacă „o credință” presupune și acestea.
Atunci ce credință are în vedere Iisus aici?
Ne ajută sf. Pavel să înțelegem ce vizează Domnul când vorbește despre credința sutașului:
„Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” (Evrei 11.1)
Adevărata credință nu are de a face cu realitatea imediată.
Credința are alte registre și criterii: lucrurile nădăjduite și lucrurile care nu se văd.
Și cred că nu există un alt termen mai denaturat decât termenul de „credință”, pentru că cei mai mulți suntem oamenii realității, nu ai credinței. Nouă ne place să fim oamenii realității, și ne sufocăm sub realitate.
Această credință laudă Domnul la acel sutaș roman.
Așadar, atenție, nu ne mântuim numai pentru că suntem creştini ortodocşi sau catolici sau protestanți şi admitem şi susţinem aceasta în mod intelectual. Dumnezeu spune altceva. Domnul este foarte clar. El face o înfricoşată răsturnare şi zice: „Luaţi aminte, voi credincioşii, care credeţi că sunteţi deja mântuiţi, «fiii împărăţiei», sunteţi deja în afară, deoarece am aflat în altă parte credinţă mai adâncă şi mai adevărată şi voi aduna oameni de la Răsărit şi de la Apus”,pe aceia pe care nici nu ni-i închipuim şi nu ne aşteptăm.
Pentru că nu se mântuieşte acela care are siguranţa și nădejdea în el însuşi şi în puterea lui, ci acela care are o credinţă adâncă. Elementele credinţei adânci, profunde, nu sunt fanatismul de a susţine drepturile credinţei ortodoxe, ci altceva.
Unde se vede aceasta? In felul de a fi al sutaşului, al cetăţeanului roman.
