Anchetele și declarațiile din ianuarie – martie 1971
După perioada de detenție a anilor 1959-1964, fratele Traian își reia activitatea de organizare și orientare a Oastei Domnului. Cu toate interdicțiile impuse de regimul comunist, prin organele de represiune ale Securității Statului, acesta se concentrează pe deplasările în adunări, sub acoperirea unor evenimente familiale, și reluarea activității de scriitor, activitate întreruptă timp de 20 de ani. Lucrarea sa trezește atenția Securității, care deschide dosar de urmărire penală. Încep controale și percheziții domiciliare, cu confiscarea materialelor înregistrate pe bandă de magnetofon, a caietelor cu compozițiile duhovnicești și declarații amănunțite asupra deplasărilor efectuate. Cărțile și materialele confiscate au fost arse după analiza conținutului în prezența acestuia. Neîntreruptele acțiuni de intimidare și influențare ale Departamentului de Securitate nu dau rezultate în intenția de descurajare a fratelui; dimpotrivă, acesta folosește orice prilej pentru a demonstra necesitatea Oastei Domnului. Ca în timpul persecuțiilor din primele veacuri, unii ofițeri anchetatori Îl află pe Domnul Iisus prin mărturiile depuse de fratele Traian Dorz.*
„…Chiar în faţa clădirii Securităţii din Oradea, este o biserică, descuiată toată ziua, de dimineaţa până seara.
În această biserică este o Cruce mare cu Isus Cel Răstignit. La picioarele lui Isus este un loc de îngenunchere şi de rugăciune.
Cu câtăva vreme înainte de ceasul când trebuia să fiu în faţa asupritorului meu, – eram în această biserică, îngenuncheat la picioarele Crucii lui Isus Cel Răstignit.
De acolo m-am sculat şi am mers în faţa celor ce mă cercetau cu ameninţări.
Am fost dus iarăşi pe scări şi prin coridoare, până la o uşă dosnică, într-o cameră lăturalnică. Acolo iarăşi trebuia să stau în faţa unui dosar tot mai gros, care conţinea toate pârele aduse împotriva mea de către toţi cei ce îmi pândiseră de zeci de ani toată umblarea mea cu Isus, Scumpul şi urmăritul meu Mântuitor!
De data asta, înapoia acestui dosar, mi s-a părut că văd un om şi nu o fiară. Să vedem! De altfel mie îmi este acum totuna. Când hotărârea morţii îţi este luată – mergi sau stai liniştit oriunde. Nu te mai interesează nici cine, nici cum, nici unde te va ucide. Doreşti doar un singur lucru: să se termine cât mai repede. Şi faci totul în vederea acestui lucru.
Anchetatorul se uită la traista mea şi râse:
– Ce faci cu asta? De ce ai adus-o?
– O să-mi folosească câtva timp. După aceea – să-i rămână ceva de la mine cuiva.
– Bine! În sfârşit…
Şi deschizând dosarul, se uită pe o însemnare lungă şi îmi zise:
– Dumneata ai scris Tinerime rătăcită?
– Eu!
– Şi spune dumneata, nu conţine asta idei duşmănoase? Nu este asta o instigare la ură?
Un îndemn la revoltă împotriva regimului nostru? Ascultă:
Tinerime rătăcită, prinsă-n lanţul celui rău,
Oastea Domnului te cheamă să te-ntorci la Dumnezeu,
– Rupeţi lanţul ce vă leagă, biruiţi-l pe Satana
şi smulgeţi-vă din inimi şi din suflet buruiana!
Pe cine vizezi dumneata aici? Care este „lanţul celui rău” – nu filozofia noastră marxistă? Care este „buruiana”, – nu educaţia aceasta care se dă acum tinerimii? Cine este „Satana”? Spune pe cine ai vizat d-ta direct prin aceste scrieri?
– Domnule, ştiţi dv. când am scris eu cântarea asta? În 1934. Aveam atunci 20 de ani. Sunt aproape patruzeci de ani. Cine credeţi că s-a putut gândi atunci că peste patruzeci de ani va veni cineva s-o interpreteze în felul cum dv. o interpretaţi acum?
– Da, dar ea se cântă acum! Deci se poate interpreta ca privind starea de lucruri de acum!
– După felul acesta de a judeca, dv. mă puteţi condamna tot atât de uşor şi pentru că spun Tatăl nostru!
– Cum să te condamn pentru că spui Tatăl nostru?
– Da, tot pentru interpretarea care o daţi cântării Tinerime rătăcită, care a fost scrisă acum 40 de ani. Tatăl nostru a fost scris acum două mii de ani, dar eu îl spun astăzi. În Tatăl nostru există un cuvânt care spune: „şi ne izbăveşte pe noi de cel rău”. Iar dacă dv. interpretaţi că eu spunând „cel rău” vă vizez pe dv. – iată că mă condamnaţi!
– Doar nu suntem absurzi!
– O aşa absurditate este şi cealaltă interpretare.
Bine, să zicem că o lăsăm pe asta! Sunt şase ani de când ai ieşit de la închisoare. Atunci ai semnat acolo o declaraţie că te vei abţine de la orice activitate împotriva regimului. De ce n-ai respectat această declaraţie? De ce ai început să organizezi din nou Oastea Domnului? De ce ai cutreierat ţara în lung şi în lat, agitând lumea? De ce nu laşi oamenii în pace să-şi vadă de muncă? De ce nu-ţi vezi şi d-ta de muncă?
– Domnule maior, – şi aceasta este o exagerare. Dv. ştiţi că eu şi familia mea suntem colectivişti. Dv. ştiţi că nouă ni se repartizează pe număr de casă suprafeţe obligatorii de muncit, de săpat, de secerat, de cosit… Dv. ştiţi că eu n-am în casă decât două femei bătrâne, mama şi soţia. Şi trebuie să ştiţi că numai cu ele am muncit şi muncesc toată suprafaţa repartizată nouă şi că niciodată n-am rămas în urmă cu aceste lucrări…
– Ei şi? Ce are asta cu ceea ce te-am întrebat?
– Dacă eu mi-am făcut toată această muncă aproape singur şi la timp, – atunci când am avut eu vreme ca să cutreier „toată ţara în lung şi în lat”? Să organizez şi să agit?
– De ce eşti împotriva manifestărilor culturale? De ce predici contra filmelor, teatrelor, conferinţelor ce se ţin în cadrul acţiunilor de culturalizare a maselor?
– Niciodată n-am predicat împotriva acestora! Eu n-am spus nimic împotriva nimănui decât împotriva păcatului.
– Ce înţelegi prin „păcat”?
– Tot ceea ce este rău şi pierzător pentru suflet!
– Deci, după părerea d-tale – şi astea!
– Asta o spuneţi dv., care vreţi neapărat să mă condamnaţi nu pentru ce am spus ci pentru ce n-am spus!
Tot timpul discuţiilor noastre, îl priveam liniştit şi senin – drept în ochi! În privirile mele era numai ceea ce îmi era şi în inimă: linişte şi seninătate hotărâtă şi împăcată.
Şi de fiecare dată a lui privire trebuia să se plece sau să fugă – nu a mea.
Ştiam că lupta adevărată se dă între priviri. În lupta aceasta, – slăvit să fie Domnul că privirile lui fuseseră înfrânte.
Cam în felul acesta a durat discuţia noastră până târziu la amiază, când el s-a dus să mănânce.
– D-ta nu mănânci? – m-a întrebat.
– Am să mănânc şi eu!
– Atunci eşti liber până la ora 4, când trebuie să vii din nou aici.
Şi m-a condus până la poartă, ca paznicul să mă lase să ies.
Am trecut peste drum, am intrat din nou în Casa Domnului meu – şi am îngenuncheat la picioarele Crucii Lui, spre a-I mulţumi pentru felul minunat în care m-a sprijinit tot timpul acestei lupte.
L-am rugat să-mi dea acelaşi sprijin şi mai departe până la capăt. Nu-mi păsa că mor, dar voiam să-L slujesc curajos pe Domnul meu şi să-I apăr frumos Lucrarea Sa până la moarte.
Ştiam că judecata mea va fi sumară… Pentru condamnarea unui recidivist aşa incorigibil pentru ei cum eram eu – nu se pierde prea multă vreme cu cercetările şi cu motivarea sentinţei: e destul motiv trecutul cu nenumăratele lui condamnări fără „îndreptare”.
– Facă-se voia Ta! Eu iată sunt gata la orice şi chiar acum! Numai fii nedespărţit de mine clipă de clipă şi pas de pas, Domnul meu Isus. Să mor frumos şi biruitor!
La ora 4 eram din nou în faţa învinuitorului meu, care răsfoia mereu dosarul scoţând alte şi alte învinuiri, ca şi cele de dinainte de amiază.
Se făcuse ora 9 seara, iar eu eram tot acolo.
Atunci au mai intrat pe uşă încă doi… Cred că unul era „şeful cel mare”, iar celălalt un căpitan.
– Spune d-le Dorz, – îmi zise el aşezându-se ca şi ceilalţi doi pe nişte scaune moi, – ce te face pe d-ta să fii chiar atât de fanatic în activitatea asta a d-tale? Înţeleg dacă ai fi un episcop sau măcar un popă care să ai un avantaj, un salar, un venit… Dar aşa…
Ai făcut şaptesprezece ani de închisoare, ai rămas fără nimic, câştigi o pâine cu munca cea mai grea – eşti permanent în pericolul de a fi închis din nou… Ce te face pe d-ta să fii astfel? Că văd că nu eşti un om prost!
Am înţeles atunci că mi se oferă o ocazie să pot vorbi ceea ce îmi stătea demult pe suflet. Avusesem timp toată ziua să mă conving, din felul cum mi se îngăduise să discut, – că de data asta într-adevăr nu mai era chiar aşa „ca şi înainte”. Am început deci:
– Mă face conştiinţa mea de creştin în primul rând. Apoi cea de român! Noi românii suntem un popor care ne-am născut creştini. N-am fost sute de ani păgâni, apoi să ne încreştinăm ca ungurii, ca bulgarii sau ca alte popoare!
De atunci, de la începutul istoriei noastre, Dumnezeu a fost Singurul nostru Ocrotitor aici unde am fost şi suntem aşezaţi, la răscrucea asta geografică şi istorică, – în mijlocul şi în calea tuturor năvălirilor. Nici un alt prieten şi apărător decât Dumnezeu n-am avut prin toate secolele existenţei noastre şi în toate perioadele dramatice prin care am trecut.
Toată istoria noastră, toată tradiţia noastră frumoasă, toată zestrea noastră naţională cu care ne mândrim noi astăzi în faţa lumii – ni le-a dat şi ni le-a creat numai credinţa în Hristos.
Cine a creat Suceviţa şi Voroneţul? Cine Putna sau Curtea de Argeş, aceste podoabe unice cu care ne mândrim în faţa lumii întregi?
Cine a întărit braţul lui Ştefan cel Mare, a lui Mircea, sau al lui Mihai?
Ştiţi viaţa lui Ştefan cel Mare şi ştiţi câte ceasuri petrecea el în rugăciuni de fiecare dată înaintea fiecărei bătălii! Ştiţi apoi că drept recunoştinţă adusă lui Dumnezeu, Acela care le câştigase lor biruinţa – era înălţarea unei biserici sau mânăstiri. Şi ştiţi bine că el a spus:
„- Eu nu apăr aici numai fiinţa neamului meu, ci apăr credinţa lui Isus Hristos!”
Atunci cum să putem noi, acum când după secole îndelungate de lupte şi de jertfe duse de părinţii noştri – am ajuns la împlinirea idealului pentru care ei au luptat şi au murit, – cum să putem fi acum necredincioşi Dumnezeului lor şi al nostru, care Singurul ne-a dăruit această izbândă?
Acum, când Dumnezeu care a fost Singurul nostru Aliat, Singurul care ne-a dat bucuria să ne vedem liberi toţi şi înăuntrul unor graniţe largi şi independente, – acum să ne lepădăm de El? Acum să-L tăgăduim? Acum să ne întoarcem călcâiul împotriva Lui?
Dar cine ne va mai ajuta pe noi mâine, când din nou s-ar putea să ajungem în vreo nenorocire? Spre cine să strigăm atunci la greu dacă astăzi, la bine, ne lepădăm de El? Căci nici astăzi n-avem în jurul nostru nici un prieten, ci suntem înconjuraţi numai de vrăjmaşi care pândesc tot să ne jefuiască şi să ne desfiinţeze…
Dar pe lângă tradiţia noastră creştină şi pe lângă primejdiile dinafară – noi mai avem atâtea primejdii şi vrăjmaşi lăuntrici: păcatele, dezbinările, decăderea trupească şi sufletească, – toate ducând în final la nimicirea sufletului şi a neamului nostru!
Asta m-a făcut şi mă face să nu pot sta liniştit acasă, să-mi văd şi eu de nimicurile pământeşti, când aceste sfinte şi veşnice valori sunt în cea mai mare primejdie.
Acum da, sunt aici! Puteţi să mă bateţi, să mă condamnaţi, pot chiar să mor aici. Pentru aceasta conştiinţa mea este liniştită. Dar nu pot să mă împac cu compromisul nimicitor a tot ce privesc mai de preţ ca însăşi viaţa mea. Mai greu e chinul conştiinţei ca orişicare chin lumesc. Şi mai de preţ este îndreptăţirea ei decât oricare preţ din lume… Eu cred în Dumnezeu, în Judecata şi în răsplătirile Sale… Şi mă tem de El!
De asta nu pot tăcea.
Eram atât de mişcat încât vorbeam cu lacrimi. Toţi trei mă ascultau fără să mă privească nici unul – stăteau pe scaune cu feţele spre uşă.
Mi s-a părut că şi ei sunt mişcaţi sufleteşte…
Nu ştiu cât timp trecuse de când începusem să vorbesc astfel, dar când am ajuns la acest punct, am simţit că vorbisem de-ajuns – şi am tăcut.
În cameră atmosfera era încărcată de ecoul şi simţământul celor pe care le evocasem.
Au trecut vreo câteva minute aşa. Cred că tuturor ne vorbea Duhul lui Isus Hristos sau al lui Ştefan cel Mare, Mircea, Mihai, – al strămoşilor neuitaţi… Sângele, lanţurile, morţii, jertfele şi descătuşarea istoriei noastre… Poate şi primejdiile ei…
Dacă au văzut că nu mai vorbesc, – au ieşit pe rând afară, începând cu „şeful cel mare” – fără să spună nimic… Şi m-au lăsat singur.
După vreun sfert de ceas, a venit înapoi maiorul, şeful anchetator, care mă cercetase toată ziua.
– Domnule Dorz, – îmi zise, – e ora zece. Ajunge pentru astăzi. Acuma te duci şi d-ta la cineva în oraş să dormi până dimineaţă. Ştiu că d-ta ai „neamuri” pe aici la care ai mai fost. Eu pot să-ţi dau un loc de dormit şi aici, dar nu vreau să dau aspect atât de tragic lucrurilor, aşa cum văd că le dai d-ta.
Şi dimineaţă la ora 8 ne revedem iarăşi…”**
Traian Dorz
*OD Media
** Istoria unei Jertfe vol. 3 cap. 13 E poate ultima-ncercare.
