Domiciliu obligatoriu în Bărăgan 1954 – 1956
„…Am fost fotografiaţi şi puşi să semnăm de luare la cunoştinţă că suntem trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
Acolo ne vom stabili în comuna unde suntem trimişi fiecare, ne vom căuta loc de muncă pe o rază de cel mult 15 km.
Vom sta acolo până când va expira termenul pentru care suntem trimişi. Acest termen va putea fi scurtat sau prelungit, – depinde de purtarea noastră acolo.
Eu sunt trimis în comuna Dropia dintre Ciulniţa şi Călăraşi. Acolo va fi un ofiţer care ne va supraveghea. La acesta va trebui să ne prezentăm de câte ori ne va spune el. Acum, ne va însoţi câte un gardian pe doi, până ce ne va preda la miliţia unde suntem trimişi.
Într-un ceas, toţi cei zece eram scoşi pe poartă şi duşi la miliţia din Caransebeş, de unde trebuia să plecăm, fiecare când aveam trenul.
Am cerut voie ca până la tren să mergem prin oraş spre a ne cumpăra câte ceva.
Am ieşit atunci liber prima dată după aproape doi ani…
Am intrat în prima biserică pe care am întâlnit-o. Acolo, înaintea lui Dumnezeu am plâns mult mai mult decât am putut şopti.
Era 2 iulie 1954.
După o zi şi o noapte de drum, ajungeam la Dropia, cărând un geamantan de la gara Ciulniţa, pe jos şase km.
La miliţie ni s-a pus pe buletin ştampila D. O. (domiciliu obligatoriu). Apoi am fost îndrumat să mă stabilesc la unul din locatarii satului…
Am fost trimis la moş Colenco, unul din refugiaţii basarabeni, care n-avea decât pe nevastă-sa, astfel că va mai putea găzdui o vreme pe un străin ca mine.
L-am găsit pe moş Colenco acasă. I-am spus cine sunt şi care este starea în care mă aflu.
Mai de milă, mai de silă – cum s-ar zice, – moş Colenco m-a primit.
– O să doarmă în cameră, iar noi o să dormim în tindă, – zise el babei lui. O săptămână-două până când îşi află un loc de muncă poate sta şi la noi.
Este în comuna vecină un gostat la care vei putea munci – îmi zise el. Acolo dă şi mâncare şi dormit. Vei merge să vezi.
– Două zile am nevoie să mă odihnesc, – am răspuns eu. Nu mai pot face nimic altceva.
– Bine, iată pat, masă, linişte – fă ce vrei. De mâncat vei mânca cu noi. N-avem noi cine ştie ce, dar n-o să murim de foame…
*
…Am încercat pe la magazia de alimente unde era gestionar un turc, Ibrahim, de prin Dobrogea. M-a primit la el ca să-l ajut. Am stat şi acolo trei zile, apoi am găsit ceva mai departe la o bază experimentală de prăşit un hectar de morcovi pentru iepuri şi cobai de experienţe.
Am prăşit singur două săptămâni, într-un loc frumos, înconjurat de salcâmi… Aici au venit ai mei la mine. Am stat liniştiţi împreună la umbra de salcâmi, pe iarbă verde.
Pe urmă s-a înfiinţat lângă Baza cu salcâmii un şantier de construcţii pentru lărgirea Bazei Experimentale.
Inginerul, un cunoscut de la Bucureşti, m-a angajat ca meşter zidar, fiindcă avea un detaşament de militari salahori, dar n-avea nici un meşter.
Astfel am devenit dintr-o dată zidar. Primele lucrări pe care le-am făcut au fost trei bazine mari săpate în pământ, pentru acumularea apei necesare la lucrări. Le-am zidit cu cărămidă, le-am tencuit bine cu ciment gros – şi astfel am trăit bucuria primei mele opere de zidărie reuşită.
A fost apoi nevoie de cuptoare pentru cazanele bucătăriei, de hornuri, de sobe de cărămizi prin dormitoare… Atunci am devenit constructor şi de astfel de lucrări. Dacă nu era un alt sobar mai bun – le-am făcut şi eu şi s-au folosit de ele aşa cum le-am făcut eu, ani de zile.
Toamna când au încetat lucrările afară, am devenit paznic de noapte la depozitul de materiale al şantierului… În felul acesta am câştigat banii pe care îi trimiteam copiilor mei la şcoală şi familiei acasă.
Aşa a trecut anul 1954.
În anul următor, 1955, am lucrat dulgherie cu „bădiţa” Dani, unul din cei veniţi aici tot cu „D. O.”.
Făceam cofraje pentru scări, pentru fundaţii, pentru decantoarele de apă.
Aşa a trecut tot anul 1955.
Când în aprilie 1956 m-am îmbolnăvit şi n-am mai putut lucra la aceste munci grele, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa…
Ocupaţia asta, ca paznic de câmp, a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase din câte am avut în viaţa mea.
Era acolo în mijlocul hotarului o jireadă înaltă de paie rămasă din anul trecut de la treieriş. Mă suiam în vârful acestei clăi de paie şi vedeam tot hotarul pe care trebuia să-l păzesc, până unde puteam cuprinde cu ochii.
Pământul acesta negru şi bun rodea atât de frumos tot ce semănai în el. Se întindeau roată cât puteai cuprinde cu privirea ogoarele de grâu, de porumb, de trifoi, de bumbac… Erau toate o minunăţie verde şi fericită. Mă desfătam ca într-un rai binecuvântat, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de ciocârlii şi de soare…
Mergând fericit printre aceste minuni sau odihnind pe înălţimea grămezii de paie, am compus multe din lucrurile rămase din acel an neuitat.
Urcat acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele, – am avut cel mai mult şi mai potrivit timp să citesc şi să scriu.
Acolo după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu a lui Voltaire, acel scriitor şi filozof francez necredincios, – am scris poezia O om, ce mari răspunderi ai!…
…Într-una din nopţile acelui iunie 1956 când se sfârşeau şi cei doi ani, ultima parte a înştiinţării din 1952, Duhul Domnului mi-a dat o altă înştiinţare din care am înţeles că mă aşteaptă iarăşi un anumit timp de mari frământări şi de umblete printre primejdii. – Apoi alţi cinci ani şi jumătate de întuneric, până la lumină.
Mi-am plecat şi mai adânc inima în faţa hotărârii Domnului şi Dumnezeului meu, încredinţându-mi deplin soarta în voia Lui.
