“Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, s-a jurat pe Sine Însuşi şi a zis: “Cu adevărat te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa”. Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa. Oamenii, ce-i drept, obişnuiesc să jure pe cineva mai mare; jurământul este o chezăşie care pune capăt oricărei neînţelegeri dintre ei. De aceea, şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ, pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului, unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut “Mare Preot în veac după rânduiala lui Melhisedec”. (Evrei 6:13-20)
Dumnezeu “ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe.” (2 Petru 1:4)
“El Își aduce aminte totdeauna de legământul Lui, de făgăduințele Lui făcute pentru o mie de neamuri.” (Ps. 105:8)
Noi, oamenii, făgăduim, promitem ceva și, de multe ori, nu ne ținem de promisiuni. Dumnezeu este categoric, ce promite și împlinește.
“Făgăduința aceasta (darul Duhului Sfânt) este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (Fapte 2:39)
Făgăduința aceasta a lui Avraam a fost făcută de Dumnezeu pe muntele Moria, locul unde mai târziu se va construi Templul. Sara, nevasta lui Avraam i-a născut, tot prin făgăduință, un fiu, pe Isaac. Când Isaac, unicul moștenitor, a crescut mare, Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam: “Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere-de-tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.” (Fac. 22:2) Avraam a ascultat de Dumnezeu, a luat pe fiul său, a luat lemne, a luat cuțitul, a luat focul și a urcat pe muntele Moria. În naivitatea lui, Isaac întreabă: “Tată!…Iată focul şi lemnele, dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?” (Fac. 22:7) “Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea-de-tot.”, a răspuns Avraam. (Fac 22:8) Câtă încredere, câtă credință în făgăduința lui Dumnezeu!
“Te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării.” (Fac. 22:17) Iată, de atunci au trecut cam 4000 de ani și sămânța lui Aveam dăinuie, în ciuda prigonirilor, a antisemismului, în ciuda milioanelor de evrei omorâți în al doilea război mondial și, mai ales, în ciuda păcatelor poporului evreu, poporul ales. Făgăduința lui Dumnezeu s-a împlinit.
Există un stat evreu, Israel, stat modern, una dintre cele mai dezvoltate țări ale lumii. Și asta datorită făgăduinței lui Dumnezeu. Chiar preotul Zaharia în cântarea lui de mulțumire la nașterea Sfântului Ioan Botezătorul amintește de acest legământ și jurământ făcut de Dumnezeu lui Avraam (Luca 1:73). Deci, chiar venirea pe lume a Domnului Iisus (Mesia) era cuprinsă în acest legământ, în această făgăduință. Din sămânța această a venit mântuirea noastră. Domnul Iisus este fiul lui Avraam (Matei 1:1). Domnul Iisus este Mântuitorul lumii, în general, și al poporului evreu, în mod special.
Avraam a așteptat cu răbdare. Avraam era pribeag, un om fără țară care trăia în corturi. Dumnezeu îi promite țara Canaanului în care el trăia ca străin. Avraam a crezut pe Dumnezeu. El este tatăl tuturor credincioșilor. De la Avraam la Iosua (cel care a cucerit țara Canaan) au trecut aproximativ 500 de ani. Cuvântul Domnului s-a împlinit în amănunt. Să avem și noi credința, răbdarea, încrederea în Dumnezeu pe care le-a avut Avraam. Versetul 18 spune că este cu neputință ca Dumnezeu să mintă. Citim în cărțile Daniel, Ezechiel ori Apocalipsa lucruri pe care nu le putem înțelege. Asta nu înseamnă că nu sunt adevărate, cred că în veșnicie le vom înțelege pe toate.
Spune apostolul Iacov (Iac. 3:4) că, oricât de mari ar fi corăbiile, ele sunt conduse de o cârmă mică, sunt mânate de vânturi cu ajutorul pânzelor. Astăzi vapoarele au motoare puternice. Dar orice corabie (vapor) are o ancoră. Când se oprește într-un port, aruncă ancora și se fixează în poziția dorită. Ancora este foarte importantă, nu poți acosta într-un port fără ancoră. Ni se spune să avem nădejde în Dumnezeu, ca o ancoră a sufletului. Sufletul are nevoie de stabilitate, are nevoie de credință, are nevoie de o ancoră spirituală. Cândva și noi vom ajunge în portul veșniciei, în Canaanul ceresc și vom ancora acolo. Să avem și noi această nădejde neclintită, să avem o ancoră a sufletului, să avem o credință ca a lui Avraam și atunci vom moșteni Țara Canaanului Ceresc.
În versetele 18 și 19 ni se spune că Iisus, ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, a intrat pentru noi în locul Preasfânt, dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului. Domnul Iisus a intrat în locul Preasfânt din cer, avea cu El sângele iertării (Evrei 9:12) și a căpătat pentru noi o răscumpărare veșnică. Dar și nouă Domnul Isus ne-a dat făgăduințe scumpe: „Mă duc să vă pregătesc un loc… și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi.” (Ioan 14:2,3). Veșnicia, împărăția lui Dumnezeu, Raiul viitor, Canaanul Ceresc, iată ce pregătește Dumnezeu pentru oamenii credincioși.
În Ezechiel 33:11 scrie: „Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască.” Toți am păcătuit mai mult sau mai puțin, dar, prin pocăință, prin nașterea de sus, prin lăsarea de păcate și prin marea îndurare a lui Dumnezeul, putem fi iertați și primiți în Împărăția lui Dumnezeu.
Să credem făgăduințele Domnului ca să avem parte de ele!
Fr. Vicu Seria
