„Pe „naltul frontispiciu ctitorit
inert în vânt și ruginit cu ploaia,
un ceas enorm arata-ncremenit
că timpul nostru și-a oprit bātaia”.
(versuri din închisoare)
Gherla este un cuvânt care dă fiori ori de câte ori îl rostești sau îl auzi rostit. Gândul se duce fără zăbavă la pușcăria de aici, care a dobândit o așa notorietate încât, mai înainte de orice, Gherla înseamnă Închisoarea. În niciun alt oraș din țară nu mai există vreo închisoare care să anuleze în așa măsură tot ceea ce orașul respectiv mai reprezintă. Gherla este un caz unic.
Celula în care a fost adus fratele Valer avea numărul 13, același ca și la Deva. Era o celulă mare, cu paturi suprapuse câte patru, cu un singur geam mic undeva sus, la al treilea pat. Erau în celulă 50-60 de deținuți. Uneori și mai mulți, fiind obligați să doarmă câte doi într-un pat.
Dintre frații care au fost judecați la Deva, mai erau cu fratele Valer: Ghiță Bregar de la Galda, Ilie Marini de la Lancrăm și Bolog Dumitru de la Valea Dîljii, Fratelui Valer i-a fost repartizat patul de jos chiar de la intrare. Ceilalți frați erau mai spre interior, dar totuși aproape.
Pe fratele Dumitru îl cunoscuse de acasă, de când venise la Oaste. Pe ceilalți frați e posibil să îi fi cunoscut doar la proces, la Deva. Însă fiind doar patru inși, cam de aceeași vârstă, doar fratele Ghiță era ceva mai tânăr, de bună seamă că s-a legat între ei o părtășie și o prietenie din cele mai alese. În celulă becul rămânea toată noaptea aprins, caloriferele rămânând și ziua și noaptea reci, se făceau mereu modificări în componența celulei, unii erau scoși, alții aduși. Dar cei patru frați ai noștri au rămas mereu împreună. Deșteptarea era la ora 6; gardianul deschidea vizeta și striga: „Deșteptarea!” Paturile trebuiau făcute cu mare grijă, ca la armată. Ziua nu aveau voie să stea pe pat decât cei bolnavi, care aveau aprobare de la infirmerie. Era o singură tinetă și o singură chiuvetă pentru toți. La ora 8 era masa de dimineață. O cană de ceai cu puțină brânză sau marmeladă. Pâinea era 90 g. pentru toată ziua. O repartiza fiecare cum putea. Unii o mâncau toată dimineața și până a doua zi nu mai primeau alta. Iar fără pâine nici prânzul, nici cina nu însemna aproape nimic. Se făcea zilnic curățenia; uneltele și lada de gunoi erau ținute sub patul fratelui Valer. Cel mai neplăcut lucru erau perchezițiile. Cam o dată pe lună se controlau paturile, bagajele, tot. Se aduceau pe culoar saltelele, pernele, cearceafurile. Își aducea fiecare bagajul (sarsanaua) și-l golea pe culoar. Apoi urma percheziția corporală, până la piele. După care își aduna fiecare ce nu fusese confiscat, își lua salteaua, perna și își făcea la loc patul.
Se foloseau două tehnici de comunicare între celule: cea prin alfabetul Morse la calorifer, sau cea cu cana lipită de perete. Cu toată vigilența gardienilor și cu toate amenințările și pedepsele aplicate, totuși, deținuții nu au putut fi împiedicați să comunice între ei. Cei mai vechi stăpâneau bine ambele metode și cu timpul le-au învățat și frații.
În clădirea închisorii în care era și celula fratelui Valer, erau numai deținuți politici. Deținuții de drept comun erau în alt corp de clădire. Deținuții politici nu fuseseră arestați pentru fapte reprobabile, ci pentru convingerile lor politice sau religioase, ori pentru că regimul se temea de ei. Elita intelectuală a țării era acum în bună parte după gratii. Oamenii cei mai capabili și mai plini de demnitate au fost arestați atunci, în 1959. Așadar, fratele Valer, deși se afla la pușcărie, era într-o lume totuși aleasă, selectă chiar. Așa se face că în celulă, deși purtau toți haine vărgate, totuși de sub ele, din priviri, din expresii, răzbătea o atmosferă de intelectualitate, de lume bună, civilizată. Și-au organizat timpul în așa fel încât să învețe cât mai mult unii de la ceilalți. Fiecare ținea ore de predare în specialitatea pe care o avea. Erau profesori, generali, ingineri, medici și multe alte categorii.
Le-a fost rezervat și fraților de la Oaste un timp al lor când își puteau mărturisi credința. Făceau adunare, cântau, recitau poezii, în vreme ce ceilalți din celulă ascultau. Mulți din cei arestați au învățat și ei unele din poeziile Oastei. Tot în programul zilei era inclus și un timp de plimbare prin celulă. Doi câte doi, deținuții se plimbau de la un capăt la altul, rând pe rând până reușeau cu toții să-și facă plimbarea. Colegul de plimbare al fratelui Valer era un preot care s-a atașat sufletește de el. Împreună, ținându-se de braț, mergeau rugându-se ușor, sau discutând, cei 8 sau 9 metri cât avea în lungime celula. În celula de alături, celula 12, fuseseră introduși o parte din frații judecați la Cluj, din lotul pe țară al Oastei. Doar un perete îi despărțea pe unii de ceilalți, dar multă vreme n-au știut nimic unii de existența celorlalți. Abia mai târziu, când au deprins și frații tehnicile de vorbire între celule și când au devenit mai îndrăzneți, abia atunci, și într-o împrejurare cu totul deosebită, au aflat pe cine au în celula de alături. Când a ajuns la Gherla, fratele Valer era deja obișnuit cu închisoarea. Trecuseră mai bine de trei luni de la arestare, trecuse prin anchetă, prin proces. Știa că are de executat o pedeapsă de 14 ani de muncă silnică. Avea 57 de ani și dacă-i făcea pe toți ar fi avut la eliberare 71 de ani. De bună seamă că, în condițiile din detenție, nu spera să atingă o asemenea vârstă. Prin urmare, atât cât este posibil, era resemnat, era împăcat cu sine și cu viața aceasta. La proces, când i s-a dat cuvântul, la urmă, a spus că nu regretă nimic, că a făcut ceea ce a avut pe inimă. Acum, la Gherla, a avut ocazia să vadă o lume deosebită care, ca și el, dar într-un alt context, a făcut de asemenea ceea ce a avut pe inimă. Și până la urmă au ajuns cu toții după aceleași gratii. Nici aceștia nu regretau ce făcuseră, căci nu făcuseră lucruri condamnabile de către o justiție dreaptă. Însă soarta este uneori atât de crudă și de aparent nedreaptă cu unii dintre oameni…
Atât cât permiteau condițiile, fratele Valer se simțea bine în societatea elevată din celula 13. Oamenii erau respectuoși, cultivați, țineau prelegeri interesante de medicină, de literatură, de tactică militară. Erau atâtea de învățat, deși socotea că pentru el era cam târziu. Cu frații și cu părintele se înțelegea cât se poate de bine. De cei de acasă nu se mai îngrijora peste măsură. Știa că fratele Iulius este liber și-l știa sufletist și capabil să se descurce în orice situație. Starea sufletească era bună; deși era după gratii, se simțea totuși mai aproape de Dumnezeu ca oricând.
Un singur lucru îl deranja tot mai tare, acesta era sănătatea. Încă de la Deva a început să simtă că o boală, o slăbiciune își făcuse loc în trupul său, destul de robust încă și de neobișnuit cu îmbolnăvirile. Inima îl durea din când în când, iar stomacul nu mai lucra normal nici el. Și cine mai știe ce altceva mai putea fi. Nu era el omul care să se vaite ori să se dea bolnav când nu era. Dar pe măsură ce treceau zilele, îi era tot mai greu. Nu avea nimic de făcut; nu erau scoși la muncă, nu li se cerea să facă în celulă vreun lucru greu. Dar și simplul fapt că se plimba prin celulă începuse să-l obosească. Medicii care erau și ei închiși nu aveau nici aparate, nici medicamente. Consultau cum puteau, dar atât. La infirmerie nu se aflau decât calmante. Medicul închisorii doar acestea le putea da. De afară nu era voie să primească nimic: nici mâncare, nici medicamente, nici haine. Nici măcar o scrisoare. Erau rupți complet de lumea și de civilizația de afară. În celulă se organizaseră bine, foloseau în mod judicios timpul pe care-l aveau, dar mai mult de atât nu puteau face.
Spre sfârșitul lunii februarie, starea sănătății fratelui Valer se degrada de la o zi la alta. Primise dreptul să stea în pat și doar pentru programul de plimbare și pentru alte câteva lucruri mai cobora din când în când. Părintele cu care făcea plimbarea era tot timpul în preajma lui. Lui i se destăinuia fratele Valer ca unui duhovnic, căci părintele fusese foarte impresionat de felul tainic în care fratele Valer fusese chemat la pocăință. Îi arăta mult respect și mereu voia să mai audă câte ceva despre felul în care și-a înțeles și și-a împlinit el chemarea. Cu fiecare zi, atât părintele cât și frații, deveneau tot mai îngrijorați. Stăteau în preajma lui, îl observau atenți. Nu-și mărturiseau unul altuia, dar știind chemarea lui aleasă, se întrebau oare cum va fi plecarea lui. Căci devenise tot mai evident că acest lucru nu va întârzia prea mult.
Sâmbătă seara, 5 martie 1960, pe când era fratele Ilie Marini lângă el și părea că doarme, l-a auzit totuși spunând ceva. Fiindcă nu a înțeles ce a zis, fratele Ilie l-a întrebat dacă dorește să-l ajute în vreun fel. Dar fratele Valer nu i-a răspuns lui, ci a răspuns altceva, care nu avea nicio legătură cu ce-l întrebase el. Însă fratele Ilie nu a plecat de lângă patul lui, ci le-a făcut semn și celorlalți frați să se apropie. Au venit și ei în liniște, a venit și părintele și, stând cu toții în jurul lui, îl auzeau cum vorbește cu cineva, cum răspundea scurt: „Da”. „Am înțeles”. „Bine”. „Mulțumesc”.
Și-au dat seama că ceva se întâmplă și, după o vreme, unul dintre ei l-a întrebat: „Cu cine vorbești?” Fratele Valer le-a răspuns: „Cu îngerul Domnului. A venit să-mi spună să mă pregătesc, că voi pleca. Mi-a spus că suferința e aproape de sfârșit”.
S-au înspăimântat cu toții. Așadar, îngerul Domnului a venit iarăși. Nu l-a uitat pe fratele Valer. După atâția ani și după atâtea evenimente, a apărut din nou. Ori sigur că a fost pe aproape tot timpul. Așadar au fost cu toții martori, dar, ca și prima dată, numai fratele Valer a auzit glasul îngerului. După șapte ani, același glas, același înger, dar câtă deosebire între starea de acum și cea de atunci! Atunci era în cuibul cald al casei și al familiei, acum între acești pereți străini și reci. Însă atunci îngerul venise să-l cheme la pocăință, iar acum venise să-i spună că i-a pregătit cununa. Ziua următoare era duminică. De dimineață nu a mâncat nimic. A făcut doar plimbarea prin celulă, cu părintele. Iar după aceea părintele l-a mărturisit și l-a împărtășit. Ziua a stat mai mult în pat. La prânz a mâncat puțin, însă mâncarea de seară a dat-o altora. De asemeni, hainele și alte lucruri din bagajul său le-a împărțit la frați. Luni dimineața, 7 martie 1960, ca și seara, nu a mâncat nimic. A făcut totuși plimbarea de dimineață, dar mai scurtă ca în alte zile, căci a simțit că nu-l mai țin picioarele. Părintele și fratele Dumitru l-au ajutat să se așeze pe lada pentru gunoi, de sub patul lui, pe culoarul dintre paturi. Îl priveau atenți, sperând să-și revină, să prindă iarăși viață. Însă dimpotrivă, era tot mai slab, nu-și mai putea ține capul sus. Atunci l-au luat și l-au întins pe pat. Au început să se roage în liniște, părintele a început să cânte în șoaptă rugăciunile care le credea potrivite. Câteva respirații mai sacadate, tot mai rare… și apoi liniște. Trecuse în veșnicie, pentru el sosise Eliberarea.
Frații l-au mai ținut o vreme pe fratele Valer pe pat, fără să anunțe conducerea penitenciarului. Nu știau exact ce se întâmplă cu cei ce mor în închisoare, dar se îndoiau că vor fi redați familiilor pentru a fi înmormântați. Așadar, pe cât se putea, întârziau să se despartă de el. Stăteau în jurul patului rugându-se, plângând, priveghindu-l.
Părintele era afectat peste măsură. Pierdea un așa bun prieten. Cu puțini oameni în viața lui de preot a mai avut o așa părtășie. Nici nu bănuise că ar putea afla printre deținuți un om atât de credincios, de serios și care să fi fost chemat la pocăință într-un fel atât de neobișnuit. Iar acum era nevoit să se despartă de el. Printre lacrimi și copleșit de durere, părintele, ajutat de frați, a oficiat un scurt prohod. Și-au luat rămas bun cu toții de la fratele Valer, dându-i fiecare sărutarea cea de pe urmă. Apoi au anunțat gardianul.
Cam la două zile după moartea fratelui Valer, voind să afle cine se mai află în celula vecină, fratele Ghiță Bregar de la Galda asculta cu cana la perete. Dumnezeu a făcut ca tocmai în același timp cu el, de partea cealaltă a peretelui, în celula 12, să facă același lucru și fratele Valer de la Cărpiniș. Ce surpriză enormă! De cinci luni îi despărțea doar un perete și aflau abia acum. Erau buni prieteni de multă vreme și nu știau nimic unul de altul de când se întâlniseră la proces. Au fost nespus de bucuroși și de curioși amândoi să afle cât mai multe unul despre celălalt. Fratele Ghiță a aflat atunci că în celula vecină se află 14 din cei 23 de frați judecați la Cluj. A aflat ce mai face fiecare, dacă-i bine, sănătos. Iar fratele Valer de la Cărpiniș a aflat că în urmă cu două zile fratele Valer Mîndroni de la Ciula a trecut la Domnul. Că înainte să moară, îngerul Domnului a venit iar la el și i-a spus să se pregătească, căci suferința lui s-a sfârșit, a precizat fratele Ghiță. Când au aflat frații din celula 12 de moartea fratelui Valer, s-au întristat și s-au tulburat cu toții. Vestea morții cuiva cunoscut este întotdeauna un prilej de întristare. În închisoare însă acest fapt capătă conotații cu totul aparte. Mai ales frații care îl cunoșteau mai bine, au fost adânc mișcați; au stat jos și au plâns. S-au rugat pentru sufletul lui și erau tare mâhniți și emoționați că îngerul Domnului a venit după el și aici, în Închisoarea din Gherla.
Priveghere lângă o cruce
După procesul din 19 noiembrie 1959, familia fratelui Valer, din nou nu a mai știut nimic despre el. Nici unde este închis, nici dacă boala, care era deja evidentă la proces, a mai evoluat ori a dat îndărăt. Nimeni nu spunea nimic. I-ar fi trimis pachet cu mâncare, i-ar fi trimis haine groase pentru iarnă. Dar n-aveau nici cea mai vagă idee cum ar putea face lucrul acesta. Când au venit sărbătorile de iarnă, atât ai casei cât și frații din zonă și-au amintit cum, an de an, cu prilejul acestor sărbători, erau adunări mari aici, la Ciula. Fratele Valer avea o casă mare și o inimă primitoare și iubitoare de frați. Aici petreceau frații Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza. N-a trecut niciun an și câtă deosebire! Nimeni nu mai venea cu colinda, nimeni nu mai deschidea ușa bucuros ca să spună un „Slăvit să fie Domnul”. Parcă era o altă viață, o altă lume cea de acum. Iarna aceasta a anilor 1959-1960 a fost o iarnă destul de grea, cu mult frig. În serile lungi de iarnă se gândeau și se întrebau ai casei cum va fi oare acolo unde se află fratele Valer? Dacă acasă, cu focul în sobă și tot este destul de răcoare noaptea, cum va fi oare în pușcărie? Oare acolo au sobe, au foc, au calorifer?! Cel mai greu era pentru sora Voichița. Fratele Iulius și sora Mărioara erau mai tineri, se mai luau cu lucrul, cu vorba, cu treburile casei. Ea însă nu se mai lua cu nimic și nu se mai gândea la nimic. Plângea și se ruga în fiecare zi. Rememora în gând fel de fel de momente din viața lor. Și când realiza că nu mai știe despre el nimic, nici dacă mai trăiește, nici dacă-i sănătos, se întrista și plângea în tăcere.
Așa treceau zilele în casa familiei Mîndroni. Căci oricât ar fi sufletul de îndurerat, timpul curge neoprit și viața merge înainte. Au trecut sărbătorile de iarnă și încet a trecut și iarna, prima iarnă fără fratele Valer.
În ziua de luni, 7 martie 1960, fratele Iulius și sora Mărioara au plecat cu căruța la târg la Hațeg. În fiecare zi de luni este târg la Hațeg. Aveau doi cai buni, două iepe sure, cuminți și foarte ascultătoare. Una dintre ele se numea Doina. O cumpărase fratele Valer cam cu un an înainte să fie arestat, atunci când l-a vândut pe Rudi, armăsarul. Iapa aceasta era un animal foarte deosebit. Oamenilor de la țară, lucrând mult cu animalele, li se întâmplă adesea să se împrietenească foarte tare cu unele dintre acestea. Fie cu boi, fie cu cai, fie cu câini. Nu-s doar povești istoriile care se spun despre câini care au murit de foame pe mormântul stăpânilor lor. Sau despre cai pe care nu a reușit să-i mai încalece nimeni după ce stăpânul a murit. Doina, iapa fratelui Valer, era așa de ascultătoare și de inteligentă că se înțelegea cu ea aproape ca și cu un om. Când era la căruță sau când fratele Valer mergea călare, înțelegea aproape fără vorbe ceea ce voia el. Când o chema să o pună în ham sau când o trimitea să bea apă, vorbea cu ea cum vorbești cu un prieten. Dacă o țesăla, vorbea cu ea încontinuu. Iar Doina, când o îndemna el, cât de greu ar fi fost drumul și cât de grea căruța, se punea în genunchi dacă era cazul și tot ieșea la liman.
Când au ajuns pe la Tuștea, fratele Iulius și sora Mărioara au văzut că Doina dă unele semne de nervozitate. S-au mirat, căci nu mai făcuse asta niciodată. S-au gândit că-i ceva trecător, însă pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai nervoasă și mai agitată. Necheza, căuta să se ridice în două picioare, lovea cu coada în toate părțile. Fratele Iulius a luat-o de căpăstru, a vorbit cu ea, dar degeaba. Parcă era un străin, parcă nu-l mai cunoștea. Cu mare greu a stăpânit-o, mergând mai mult pe jos pe lângă ea până au ajuns la Hațeg. S-au oprit la mătușa lor, la sora fratelui Valer, și i-au spus și ei ce au pățit pe cale cu Doina. Mătușa a stat în loc o clipă, apoi a zis: „Oare n-o fi cumva o înștiințare, oare nu s-o fi întâmplat ceva rău cu Valer?… Să știi că o fi pățit ceva rău, poate că o fi murit Valer și noi nu știm nimic”. Și a început să se întristeze și să lăcrimeze. Sora Mărioara și fratele lulius au rămas tare mirați. Doamne, oare așa să fie? Ca oameni credincioși ce erau, nu prea luau în seamă orice păreri de acest fel. Și nici orice manifestări care puteau fi considerate semne sau înștiințări. Superstițiile și credința nu au făcut casă bună niciodată.
Dar totuși, Doina nu mai făcuse așa ceva de când era la ei. Era așa de blândă, nu avea năravuri. Era adevărat că nu mai era atașată de nimeni cum fusese de fratele Valer, dar era totuși ascultătoare și liniștită. Ce să fie oare cu nervozitatea ei de azi? Poate-i doar o toană trecătoare. Ori să fie chiar o înștiințare ?! Să simtă oare animalul ceva ce omul nu mai poate simți?! Nu au stat mult la târg și au venit acasă. Între timp Doina s-a liniștit, dar ei se tot gândeau la ce le spusese mătușa. Acasă nu au spus nimic sorei Voichița, ca să nu o întristeze, dar ei se tot întrebau oare să se fi întâmplat ceva rău, ceva grav cu fratele Valer?
La țară, de obicei, nu se întâmplă nici prea lesne nici prea des lucruri interesante. Iar când se întâmplă totuși câte ceva, acestea stârnesc uneori o curiozitate sau un interes deosebit. Vineri, 11 martie, a venit la Ciula cu Poșta, o scrisoare de la Gherla. Purta la destinatar numele sorei Voichița. Poștașul însă, curios din fire, a desfăcut-o. Iar când a văzut ce conținea, a fost așa de îndurerat, că nu a mai îndrăznit să o ducă la destinație. (Nu a dus-o până a doua zi, însă a spus unor prieteni și vecini de existența și de conținutul ei. Astfel că satul aflase ceea ce familia nu știa încă.) A adus scrisoarea doar a doua zi pe la prânz. A venit sfios la poartă și a dat-o sorei Mărioara care era în curte. Un fior i-a străbătut întreaga ființă când a văzut că-i de la Gherla. Iată care era conținutul scrisorii:
„Ministerul Afacerilor Interne
Formația 0606 Gherla
Nr. 2119, Data 10.03.1960
Către: Mîndroni Voichița
comuna Densuș sat Ciula Mare
raionul Hațeg regiunea Hunedoara
Prin prezenta, vă facem cunoscut că la data de 07 martie 1960 orele 1100 a decedat în unitatea noastră soțul Dvs. Mîndroni Valer, născut la 02.02.1902, fiul lui Petru și al Evei – Suferind de insuficiență cardiovasculară ac., Arteroscleroză, miocardoză. Pentru această afecțiune a primit tratamentul adecvat. Certificatul de moarte se găsește la Sfatul Popular al Orașului Gherla, de unde se poate cere sau ridica de cei interesați.
Comandant Formație
Lt. Colonel, SS indescifrabil
Șeful grupei evidență deținuți
A.C. s.s. indescifrabil
Când a citit primele două rânduri și a văzut despre ce-i vorba, sora Mărioara s-a oprit din citit și a strigat cu o voce îndurerată și gravă la sora Voichița: „Vai, mamă, tata-i mort!” Nu a mai citit în continuare, ci a început să plângă și să strige de durere. Sora Voichița și-a pus mâinile în cap… Dar să ne oprim aici cu povestirea, căci nu-i potrivit să descriem prea în amănunt un moment de o asemenea durere. În astfel de momente reacțiile sunt naturale, instinctive, și chiar necontrolate uneori. În astfel de momente ai vrea să fii singur, să-ți poți da frâu liber durerii. Un moment de bucurie poate fi prezentat în toate amănuntele lui. Dar unul de durere, ca acesta, se cere a fi tratat cu decența cuvenită.
Duminică seara, fratele Iulius și sora Mărioara au plecat la Gherla, așa încât luni, 14 martie, pe la ora 10, erau la poarta închisorii. Nu s-au dus la Consiliul Popular să ridice certificatul de deces, cum spunea scrisoarea, ci au mers direct la închisoare. Au arătat scrisoarea, iar gardianul de la poartă le-a explicat cum să ajungă la Primărie. Dar fratele Iulius nu s-a mulțumit cu atât: „Vrem să ni-l dați să-l ducem acasă ca să-l înmormântăm”. Răspunsul a venit imediat, ferm și rece: „Nu se poate”. „Dar vrem măcar să-l vedem, ori dacă-i înmormântat vrem să știm unde-i înmormântat”. Același răspuns: „Nu se poate”. „Atunci o să facem demersuri și să-l cerem prin Crucea Roșie Internațională”. După o scurtă ezitare, li s-a răspuns: „Faceți ce vreți, dar faceți degeaba”, și s-a închis imediat vizeta. După câteva minute, a venit un alt gardian mai mare în grad, mai aprig și mai fioros, care i-a obligat să plece. Mai era în aceeași situație cu ei o familie de ingineri din Brașov, soția și fiul, al căror soț și tată murise în aceeași zi cu fratele Valer. Fusese arestat tot în vara anului 1959. Îl reclamase un vecin că ascultă „Radio Europa Liberă”. Imediat l-au arestat și a fost condamnat la șase ani închisoare. Acum plecase și el spre alte zări mai libere și mai fericite. Au plecat cu toții în cimitirul orășenesc, care-i aproape de închisoare.
Între cimitir și închisoare era un teren nefolosit, dar care se vedea cam răscolit. Se spunea că acolo se îngroapă pușcăriașii morți. Fratele Iulius a întrebat pe niște copii dacă au văzut pe cineva săpând vreo groapă zilele trecute. „Nu am văzut pe nimeni, nenea. Noaptea se aude uneori și se și vede ceva mișcare pe aici, dar până dimineața locu-i netezit ca și acum.” Întristați, dezamăgiți, îndurerați, s-au uitat pe unde e pământul mai reavăn și mai proaspăt umblat. Au aprins acolo lumânări, au tămâiat, au început să se roage, să plângă. Dar imediat s-a auzit clopotul din foișorul santinelei de pe zid. Îi reperase și dăduse alarma. O grupă de soldați ieșea deja pe poarta închisorii în pas alergător și a pornit pe șosea spre cimitir. Nici măcar într-un asemenea moment n-au avut un cât de mic răgaz să-și plângă în liniște durerea. A trebuit să plece în grabă și să se piardă printre trecători pentru a evita o eventuală reținere sau chiar arestare.
Au mers la Primărie, au luat certificatele de deces și au plecat acasă. În tren, din vorbă în vorbă, au aflat că în compartiment cu ei se află și contabilul de la închisoare. Acesta locuia într-un sat spre Cluj și făcea naveta cu trenul. Eliberat oarecum de teroarea Gherlei, le-a spus fratelui Iulius și sorei Mărioara să nu încerce nimic la Crucea Roșie, căci nu are rost. Că morții sunt îngropați noaptea și se nivelează apoi locul ca să nu se mai vadă nimic. În registrul închisorii există un număr topografic pentru fiecare decedat, dar în realitate, la fața locului nu există nici un țăruș care să marcheze vreun loc. Totu-i de-a valma, nu știe nimeni exact unde este înmormântat cineva. Să le pară bine că măcar au fost anunțați ca să știe care-i situația. Într-un fel, contabilul avea dreptate. Despre unii deținuți care au murit în închisoare, familiile și prietenii au aflat abia după câțiva ani de moartea lor. Slabă consolare, totuși, însă era tot ce se putea primi atunci.
Au ajuns înapoi la Ciula la fel de întristați și de îndurerați precum plecaseră. Satul tot știa, erau răscolite adânc multe inimi. Trecuseră doar opt luni de la arestare și iată că Valer și murise deja. Toți erau înspăimântați, simțeau că ar trebui să facă ceva, să marcheze cumva plecarea lui Valer. Dar cel mai tare simțeau acest lucru fratele Iulius și sora Mărioara. În înțelegere cu părintele Botici, au făcut o cruce mare de lemn, au scris numele fratelui Valer pe ea și au dus-o sâmbătă seara la biserică. A venit multă lume din sat, din satele vecine, a venit mulțime de frați. Au privegheat crucea ca și când ar fi privegheat mortul. Nu s-a vorbit, nu s-a cântat, ci doar s-a tăcut și s-a plâns.
Fratele Iulius voise să facă privegherea acasă, însă părintele Botici s-a împotrivit. Spaima și teroarea care stăpânea atunci nu îngăduia gesturi îndrăznețe. Pentru a nu știu câta oară, fratele Valer îi strângea pe consătenii lui la biserică. De data aceasta cu prețul jertfei personale. Dacă vorbele lui nu reușiseră să-i convingă pe toți să vină la pocăință, poate tăcerea lui de acum, poate moartea lui îi va convinge. Făcuse pentru consătenii lui tot ceea ce omenește se putea face. Fusese neobosit în anii lui de propovăduire, dăduse o mărturie clară, fără putință de tăgadă, a vieții lui schimbate, a credinței și a nădejdii lui în viața viitoare. Pe drept ar fi putut spune împreună cu apostolul Pavel: „M-am luptat lupta cea bună, am isprăvit alergarea, am păzit credința” (II Timotei 4,7). Duminică dimineața s-a oficiat Sfânta Liturghie ca de fiecare dată, iar după slujba Sfintei Liturghii s-a oficiat prohodul, ca la orice înmormântare. S-au luat iertăciunile, s-a dat „sărutarea cea de pe urmă”. Ca și când era o înmormântare obișnuită. Dar în același timp era atât de neobișnuită înmormântarea aceasta. Era o emoție și o tensiune care cutremura pe oricine.
De la biserică lumea a venit acasă la fratele lulius odată cu părintele Botici. S-a servit o masă pentru fiecare în amintirea fratelui Valer. Au fost date de pomană haine, așa cum se face după fiecare înmormântare. Toate s-au făcut după regulile și obiceiurile satului, dar și după tot tipicul ortodox. O înmormântare ca aceasta nu mai văzuse Ciula niciodată. Fără mort, fără groapă, fără sicriu. Dar potrivit cu canoanele bisericești. Numai astfel familia fratelui Valer s-a putut elibera oarecum de povara durerii și a putut atenua întrucâtva tristețea mare a despărțirii…
Părea de acum că totul s-a terminat odată cu moartea fratelui Valer. Părea că odată cu el a murit și lucrarea ce o făcuse, că s-a stins și lumina pe care el o purtase. Că odată cu plecarea lui s-a prăbușit tot ce a clădit el în anii lui de propovăduire. Timpul însă a dovedit că frații au rămas statornici și credincioși, în credința Bisericii și în Lucrarea Oastei.”*
Beg Ioan
*Un bun ostaș al lui Hristos – Fratele Valer de la Ciula
