Magiaru Adam – Timișoara
Fratele Magiaru Adam s-a născut în 24 noiembrie 1900, în satul Ghilad din județul Timiș. A rămas orfan de ambii părinți la vârsta de 10 ani, crescând apoi în mijlocul multor greutăți și necazuri, fiind mereu slugă pe la alții. În felul acesta Dumnezeu îl pregătea încă din copilăria lui pentru cea mai frumoasă chemare ce poate fi pe pământ: de a-L sluji pe Domnul Iisus Hristos.
În felul acesta a învățat el să asculte și să fie harnic și cinstit, respectuos și smerit, lucru atât de necesar unui suflet credincios atât în slujba oamenilor, cât și în slujba lui Dumnezeu.
În anul 1927 s-a căsătorit și s-a mutat în Timișoara cu sora Marta, soția lui, un suflet ales de Domnul, de același frumos fel ca al lui. Domnul le-a dat apoi, din unirea lor, trei fiice: pe Dorina, Cornelia și Lucia, care toate au urmat credinței bunilor lor părinți.
A muncit 35 de ani ca angajat la Calea Ferată, dar în toți acești ani n-a avut nici o mustrare, ci numai laude de la superiorii săi, pentru că Evanghelia lui Hristos și Oastea Domnului de care s-a alipit cu toată familia lui l-a învățat să fie totdeauna corect, harnic și conștiincios în toate lucrurile și datoriile sale.
În timpul războiului, o bombă i-a aprins toată casa, arzându-i tot avutul strâns cu muncă grea. Mult timp s-a chinuit greu în sărăcie și lipsuri. Dar și aceasta l-a ajutat să cânte: „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El”. Deşi avusese parte de toate aceste necazuri și multe altele, totuși fratele Adam încă nu era pe deplin credincios, fiindcă nu trecuse încă prin nașterea din nou, fără de care nimeni nu poate fi mântuit, chiar dacă este un om religios, cum fusese până atunci și el.
Hotărârea lui pentru Domnul a venit printr-o minune. La împlinirea acestei minuni, Domnul S-a folosit de fiica lui cea mai mică, Lucia, care s-a predat prima din familia lor Domnului lisus, la o frumoasă adunare a Oastei Domnului din Glimboca, în vara anului 1956. Lucia i-a vorbit tatălui ei mereu despre Domnul, cu multă dragoste și răbdare, înfruntând adesea mustrări aspre de la tatăl său pentru asta … Dar până la urmă Dumnezeu i-a dat bucuria de a-l vedea și pe tatăl ei predat Domnului.
Îndată după hotărârea și legământul său, fratele Adam a început să lucreze cu multă râvnă între frații din Timişoara și împrejurimi, apoi tot mai departe prin ținutul Banatului, vestindu-L pe Domnul și aducând multe suflete la El. În Timișoara, casa lui a devenit o casă de adunare pentru frați. În casa lui s-au ținut unele sfaturi frățești care erau necesare pe vremea aceea pentru orientarea sănătoasă în învățătura noastră străbună, care era tulbu- rată de multe ispitiri la rătăcire.
Acolo am participat și noi, iar lucrul acesta a fost socotit o vină pentru care, la vremea încercării noastre, a fost luat, judecat și închis și el împreună cu fiica sa, Lucia, surioara noastră. Împreună cu ceilalți 13 frați din Timișoara condamnați atunci, au fost condamnați și ei doi pentru Oastea Domnului. Fratele Adam, la 8 ani, iar sora Lucia, la 5 ani muncă silnică și confiscarea averii.
În vremea arestării sale, sora Lucia era abia de curând căsătorită, doar civil, cu fratele Mircea Andronic din Bacău. Încă nici nu-și făcuse schimbarea de domiciliu, nici nunta religioasă, când a fost arestată și dusă în închisoare fără nici o cruțare. Cu ea a mai fost luată, în lotul celor treisprezece frați din Timişoara, încă o soră tânără, necăsătorită, tot de vârsta ei, anume Irina Mare, fiica fratelui Ion și a surorii Ana. Pentru râvna și dragostea lor față de Domnul în adunarea tineretului din Timişoara, au fost și ele învrednicite de harul de a suferi ani de zile pentru Numele și Lucrarea Domnului Iisus.
În anii de temniță care au urmat, atât fratele Adam, cât și fiica sa, sora noastră Lucia, au avut o comportare plină de demnitate sfântă, de răbdare, de supunere și de credincioșie vrednică de Domnul Iisus. Și la fel au avut toți ceilalți frați din lotul celor treisprezece condamnați din Timișoara, afară de unul, cel de-al treisprezecelea, care parcă era predestinat să semene cu al treisprezecelea din lotul Mântuitorului Iisus din Ghetsimani. Și acel al treisprezecelea s-a dovedit și în închisoare ceea ce era și înainte de condamnare: un om nesupus și dezbinător. A fost un prilej de durere, de necaz și de rușine pentru frați … Ce soartă nefericită și-a ales! Oricât a fost sfătuit și rugat, iertat și ajutat, el tot n-a vrut să se îndrepte, dar nici să plece din adunare. Şi aşa este şi azi.
Între ceilalți frați din orașul Timișoara care mai erau în același lot cu fratele Adam erau: fratele Cornel, fratele Ilie, fratele Petrică … Cel de-al treisprezecelea era Fănică, dar el totdeauna se considera primul.
Printre familiile celor rămași acasă, una dintre cele mai necăjite era a fratelui Magiaru. Totuși toți au rămas plini de încredere în grija Tatălui Ceresc. Și El le-a îngrijit în chip minunat. Munca grea, frigul, foamea și toate celelalte condiții din închisoare i-au slăbit pe toți frații, dar mai ales pe fratele Adam, care s-a îmbolnăvit grav de un T.B.C. osos, apoi de rinichi. Din această boală i s-a tras moartea, care s-a întâmplat în curând după eliberarea din închisoare, unde a zăcut patru ani. A fost eliberat în preajma zilei când fiica lui Lucia urma să-și sărbătorească nunta religioasă, care fusese întreruptă de arestarea ei în urmă cu patru ani.
Pe lângă bucuria cu Lucia, a avut însă marea durere de a-și găsi atât soția, cât și pe fiica lor Neli foarte bolnave și ele din cauza necazurilor și a lipsei lui. Astfel că a trebuit să îndure toți anii care i-a mai avut de trăit în cele mai mari încercări din cauza aceasta. Dar tot timpul bolii și suferinței sale, frații și surorile care l-au vizitat l-au aflat și l-au lăsat plin de pace și de seninătate, arătându-le cu nădejde spre Cer, Patria noastră unde nu vom mai suferi, ci numai ne vom bucura cu Domnul fericiți.
Cu puțin înainte de plecarea lui la Domnul, a avut o răpire sufletească și a văzut cerul deschis, plin de strălucire și de o frumusețe de nedescris … Apoi a zis: „Ce vis frumos am avut … Mergeam pe un câmp minunat de flori … și venea în întâmpinarea mea un Copil nespus de frumos … ”
Aşa a adormit el în Domnul în 6 martie 1969, spunând: „Slăvit să fie Domnul!” Și a rămas cu privirea ațintită spre Cer … S-a stins puternic și dintr-o dată, ca în poezia: Aş vrea …
… O Doamne, fă să-mi ardă așa pân’ la sfârșit,
să se împartă darnic, cu dragoste și toată, –
iar când n-o să mai aibă nimic nedăruit,
atuncea să se stingă. Puternic. Dintr-o dată!
Serile de priveghere și înmormântare au fost prilejuri de mari mângâieri și clipe cutremurătoare pentru toți frații și surorile care au luat parte în mare număr. La fotografierea lui pe catafalc s-a produs o minune, că în același film a apărut alături de el un copilaș. Fusese oare poza unui nepoțel al lui mai înainte pe acest film ori fusese chiar imaginea Copilașului care îl întâmpinase în visul său frumos? Poate și unul, și celălalt.
Domnul lisus, Mântuitorul Scump pentru Numele Căruia a suferit și el în rând cu toți ceilalți înaintași vrednici și sfinți, să-i facă loc în ceata strălucită a sfinților Săi. Iar nouă să ne dea tăria și dragostea de a le urma credința lor. Amin.*
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz
*Fericiții noștri înaintași.
