„Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu” (Efeseni 4:38)
Ceva despre cele patru feluri de întristări a Duhului Sfânt…
Ce poruncă însemnată ne dă aici Sf. Apostol Pavel şi cât de băgători de seamă ar trebui să fim noi la ea, pentru a nu ne face şi noi nişte „întristători” ai Duhului Sfânt! Multe pot fi felurile prin care cel Rău ne ispiteşte să-L întristăm pe Duhul Sfânt — dar dintre toate, patru ni se pare că sunt cele mai obişnuite „păcate” prin care cei credincioşi Îl pot întrista pe Duhul Sfânt (căci despre aceştia este vorba).
În rândul întâi sunt desigur acele suflete nenorocite care, după ce odată au fost curăţite de păcatele lor prin credinţa în Jertfa Mântuitorului şi prin harul lui Dumnezeu, fiindcă n-au privegheat, au fost ispitiţi de cel Rău şi s-au băgat iarăşi cu haina cea albă prin noroiul păcatelor şi fărădelegii. Vai, în ce stare nenorocită au ajuns aceşti oameni — şi ce întristare aduc ei Duhului Sfânt. Pentru ei, cu foarte mare greutate mai poate rămâne o nădejde bună (Evrei 10, 26-27). Iacă deci, cu câtă grijă şi rugăciune trebuie să veghem.
În rândul al doilea apoi, se pare a fi cei ce spun că au credinţă, vorbesc frumos şi poate au şi gânduri frumoase – dar nu se vede în viaţa lor lucrarea Duhului. Sufletul lor este un pom frumos, cu tulpină şi frunze frumoase, dar fără niciun rod. Ce trist trebuie să se simtă Porumbelul Duhului Sfânt într-un pom ca acesta: căldura Lui îl mângâie, vântul Lui îl adie, Ploaia Harului îl udă, iar acest pom nu face niciun rod; Duhul nu află în el decât frunză, frunză goală. De câtă vreme lângă atâţia aşteaptă mereu Grădinarul cel ceresc să aducă roade! Ce mult ar trebui să le spună acestora şi istoria smochinului fără rod, din Evanghelia de la Matei 21, 19. Cei ce sunt în starea aceasta să ia seama…
În rândul al treilea ar veni apoi „piticii sufleteşti”. Oamenii despre care spunea Apostolul Pavel că „învaţă totdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a Adevărului” (2 Tim. 3, 7). Ce mare e numărul „credincioşilor” care se găsesc şi în această rea stare, de rea creştere sufletească. Aţi văzut desigur câte un biet copilaş cocoşat care toată viața lui n-a putut creşte mai mult de un metru, cu toată hrana bună şi îngrijirea aleasă a părinţilor săi. Trupeşte, din fericire, sunt puţine aceste fiinţe. Sufleteşte însă, vai ce mare e numărul unor astfel de pitici, care cu toată hrana minunată — belşugul de daruri al Duhului Sfânt! — ei rămân mereu pitici, cocoşaţi sufleteşte. Ce mulţi sunt de aceştia şi printre noi. „După atâţia ani de școală şi jertfe — ei au rămas şi rămân tot la clasa întâi” — zicea despre ei părintele Iosif Trifa. Ce întristare şi ruşine pentru părinţii lui ar fi un şcolar care după 7 ani de şcoală ar rămâne mereu în aceeaşi clasă; n-ar trece de clasa întâi!.. Tot aşa sunt şi pentru Duhul Sfânt astfel de „şcolari” care de atâta vreme încă nici acum n-au trecut de „lucrurile începătoare” (Evrei 6,1) — sau poate n-au ajuns încă la acestea, ceea ce e şi mai de plâns. Cu atâta Har înainte, ei se mulţumesc să rămână mereu numai la forme. Cu atâta miez înaintea lor, ei totuşi se hrănesc cu uscăciuni şi roşcove. Şi tocmai de aceea sunt tot aşa de nenorociţi. Ce întristare fac aceștia Duhului Sfânt, care după toată îngrijirea Lui îi vede tot pitici! Ei ar trebui să-și dea seama de aceasta!…
În rândul al patrulea, în sfârșit, vin cei care poate Îl întristează mai mult decât toți pe „Duhul Sfânt”. Sunt o ceată de „creștini vagabonzi” — cum îi numește marele misionar japonez Kagawa. Un fel de „zestre electorală” a tuturor confesiunilor și grupărilor religioase. Sunt „creștini” care fac mereu deosebire între „Pavel și Apolo și Chifa”. Creștini nemulțumiți care nu se simt bine în nicio „familie”, în nicio „biserică”… Păsări nenorocite care, ca și cucul, trăiesc hoinărind prin cuiburile altora; n-au niciodată cuibul lor. Câtă întristare au făcut acest fel de „creștini” Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, începând din ziua Cincizecimii până azi. Și câte necazuri și frământări aleșilor Lui, cine poate să știe!
Cum își închipuiesc acest fel de creștini că pot ei să mai fie un locaș plăcut al Duhului Sfânt, care are ca roadă: Dragostea, Ascultarea și Pacea — când ei, prin faptele lor, lasă numai întristare, răceală și gol în Familiile Domnului de unde se duc? Căci spre rușine trebuie s-o mărturisim, că sunt printre noi un fel de ucenici ai interesului tagmei lor, un fel mârșav de oameni semănători de dezbinare și neliniște — care strecoară ispite și amăgesc pe cei slabi. Ce greu îți este întotdeauna oriunde îi vezi pe acest fel de vânători ai avutului altuia, stricători ai familiilor lui Dumnezeu (Efeseni 3,15) care „umblă să clădească mereu pe temelia pusă de altul”. Să secere acolo unde n-au semănat. Și n-ar fi nimic dacă secerișul ar fi al Domnului! O, ce întristare multă vor face aceștia Duhului Sfânt, care cred că S-a și depărtat demult de la ei. Fiindcă glasul lor nu mai cheamă: Veniți la Domnul, ci: Veniți la noi! Să ne întoarcem dar la acei nenorociți ce se lasă înșelați de astfel de oameni, care nu mai au Duhul Sfânt (fiindcă dacă L-ar avea n-ar face ceea ce fac: acestea nu-s roadele Duhului!) și se duc după ei, ascultă șoaptele lor și părăsesc „Familia” în care s-au „născut” și pe frații în tovărășia cărora au „crescut în Domnul”, bucurându-se în prigoniri. O, ce mult întristează ei pe Duhul Sfânt prin purtarea lor de nesupunere și neascultare de El. Neliniștea care îi aduce la acest pas nu trebuie căutată în lipsa altor forme, ci în lipsa Harului pe care nu-l primesc de la Dumnezeu. Și nu-l primesc fiindcă vasul inimii în care trebuie să coboare El nu-i destul de curat; n-au părăsit cu totul pe Baal și slujba lui. De câte ori văd un astfel de „frate” care se ocupă cu gânduri de acestea, parcă-l văd zicând Domnului: „Nu, Doamne! Mie nu-mi place aici unde m-ai pus Tu! Mie nu-mi convine locul în care m-ai așezat Tu să fiu o lumină a Ta și un mărturisitor al Tău; eu vreau alt loc, mă duc în altă parte!”
Și Domnul nu-i oprește, dar nici nu mai contează pe ei. Cel care nu se simte bine în familia lui, cu atât mai mult nu se va simți bine în alta. Duhul Sfânt nu mai este un cârmuitor al lui (Galateni 5,16), astfel că după întâia trecere urmează, de regulă, a doua, apoi a treia, până ce, în urmă, acești nenorociți sfârșesc de cele mai multe ori prin a cădea iar în lume. Ba ajung și mai jos, ajungând niște lepădați de la fața Lui, „căci rătăcirea din urmă” e de mii de ori mai rea ca cea dintâi. Astfel de oameni, pleavă vânturată, n-ar trebui primiți în nicio familie de copii ai lui Dumnezeu. Cu atât mai mult ar trebui dați afară cei care umblă să-i aducă înăuntru. Ce urât înaintea Domnului e lucrul acesta! Aș putea dovedi cele spuse mai sus cu zeci de pilde. Dar știu că mulți dintre cei ce vor citi vor cunoaște și ei câte una, și e de ajuns să tragă învățătură din pățania altora, pentru a nu ajunge în aceeași stare. Și toate acestea, iacă așa, printr-o ispită mică: o stare de vorbă cu unul din cei descriși mai sus, o cercetare neîncredințată a unei adunări etc. – și iată ghimpele neliniștii ți s-a și vârât în suflet. Apoi rodul lui e trecerea. Neaflând ce căutai nici acolo, vin alte neliniști, alte nemulțumiri și alte treceri, până când, dezgustat, părăsești totul. De aceea sfătuia apostolul Pavel pe „copiii lui sufletești” să nu părăsească adunarea… cum au unii obicei… (Evrei 10, 25). Căci aceasta e de cele mai multe ori o pricină de a fi ispitit la neliniște. „Fiecare să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat”. În Familia Domnului, în care era când a fost chemat la viața cea nouă; fiecare să fie o lumină, un mărturisitor al Domnului. Că dacă Domnul s-a milostivit și l-a ridicat acolo unde l-a ridicat, înseamnă că așa a voit El și că acolo avea El lipsă de mărturisitori și trăitori ai voii Lui. Sau tu, omule, crezi că dacă Domnul ar avea lipsă de copii ai Lui și în tabăra la care vrei să alergi – au doară n-are El putere să-și ridice pe alții de acolo? Cei ce sunt amăgiți să facă acești pași care nu sunt după placul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu să bage bine de seamă „care este voia Domnului”…
Noi trebuie să ne mulțumim cu locul pe care ni l-a ales El, fiindcă acolo a hotărât El să-L propovăduim pe El de la început. Dacă te-a ridicat între negri, rămâi acolo. Dacă te-a ridicat între leproși, acolo rămâi. Că nu trimite Domnul pe nimeni într-un anumit loc fără un scop anumit. Și cu atât mai mult aici, în acest fel de ogor al Lui. Câtă întristare nu vor pricinui cei neascultători Duhului Sfânt prin neascultarea și vagabondajul lor. Ei strică astfel planurile lui Dumnezeu care prin ei, poate, are de gând să mântuiască multe suflete din locul unde i-a ridicat de la început. Toate făpturile lui Dumnezeu urmează ascultarea de El, rămânând în starea în care le-a așezat El dintru început. Stelele își păstrează locul lor, munții, văile și arborii își țin același loc în care au fost așezați. Acest fel de oameni, veșnic nemulțumiți, umblă dintr-o ogradă într-alta ca și câinele fără stăpân. Ca şi cum nu Numele Aceluiaşi Stăpân ar fi peste orice familie şi copil al Lui (Efeseni 3,15). Aş vrea să le spun tuturor acestora foarte apăsat Cuvântul Domnului de la Efeseni 4,30! Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua „Răscumpărării”, ca să nu împărtăşiţi aceeaşi soartă cu cei de la Isaia 63, 10, cărora Duhul Sfânt li s-a făcut vrăşmaş, luptând împotriva lor.
Scumpul meu frate, eu nu ştiu… poate şi tu te găseşti în una din aceste patru stări neplăcute de întristător al Duhului Sfânt. Eu nu ştiu în care. Cercetează-ţi tu sufletul tău în faţa Domnului şi vezi-te. Şi caută de îndreaptă starea aceasta nenorocită pentru ca, la ziua Răscumpărării, pecetea Duhului Sfânt să se vadă curată pe fruntea ta. Amin*
Traian Dorz
*Viața Creștină nr. 25-26 din 16-23 Iunie 1940
