Apostolul din Duminica a IV-a după Paști
“Pe când cerceta Petru pe toţi sfinţii, s-a coborât şi la cei ce locuiau în Lida. Acolo a găsit un om, anume Enea, care zăcea de opt ani olog în pat. „Enea”, i-a zis Petru, „Isus Hristos te vindecă; scoală-te şi fă-ţi patul.” Şi Enea s-a sculat îndată. Toţi locuitorii din Lida şi din Sarona l-au văzut şi s-au întors la Domnul. În Iope, era o uceniţă numită Tabita, nume care, în tălmăcire, se zice Dorca. Ea făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii. În vremea aceea, s-a îmbolnăvit şi a murit. După ce au scăldat-o, au pus-o într-o odaie de sus. Fiindcă Lida este aproape de Iope, ucenicii, când au auzit că Petru este acolo, au trimis doi oameni la el să-l roage: „Nu pregeta să vii până la noi.”Petru s-a sculat şi a plecat împreună cu ei. Când a sosit, l-au dus în odaia de sus. Toate văduvele l-au înconjurat plângând şi i-au arătat hainele şi cămăşile pe care le făcea Dorca pe când era cu ele. Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat şi s-a rugat; apoi, s-a întors spre trup şi a zis: „Tabita, scoală-te!” Ea a deschis ochii şi, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor. El i-a dat mâna şi a ridicat-o în sus. A chemat îndată pe sfinţi şi pe văduve şi le-a pus-o înainte vie. Minunea aceasta a fost cunoscută în toată cetatea Iope şi mulţi au crezut în Domnul.” (Faptele Apostolilor 9, 23-42).
Cuvântul Sfânt spune că, în vremea aceea, Biserica Domnului se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se întărea duhovniceşte şi umbla în frica Domnului şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea (Fapte 9, 31).
Când ucenicii Domnului trec biruitori prin încercare şi nu se lasă înfricați de potrivnici, aceştia, până la urmă, n-au ce să le mai facă şi îi lasă în pace, o vreme. După o perioadă de închisori şi prigoniri, urmează totdeauna o perioadă de pace… După ce potrivnicul amenință, bate şi amendează un timp, apoi se linişteşte iarăşi un timp. În acel timp, dacă ar şti frații să folosească bine libertatea şi pacea de care se bucură Lucrarea Domnului, spre a lucra cât mai harnici şi mai cu spor, ce bine ar fi!
— Acum ne vor lăsa în pace o vreme — spuneau nişte frați amendaţi a treia oară pentru adunare. În timpul acesta haideţi să lucrăm neobosiţi pentru Domnul! Ei socotesc acum că noi ne-am înfricat şi ne-am liniştit. Până când se vor ridica din nou împotriva noastră, noi să fim departe. Să fie folosit bine timpul de pace dintre cele două prigoniri. Ce-i făcut e făcut. Ce-i câştigat e câştigat. Ce-i semănat — nimeni nu mai poate strânge înapoi. Aşa făceau mărturisitorii Domnului de la început. Aşa să facem şi noi!
Timpul de pace nu ţine mult. Prigonitorul nu poate odihni știind că Domnul lucrează. Dar, cât ţine pacea, noi să o ştim folosi bine.
O, ce minunată e vremea de pace, dar ce scurtă este această vreme şi ce puțin o ştiu folosi credincioşii Domnului.
Mă gândesc aici la anii când trăia Părintele Iosif, când Lucrarea Domnului avea tipografie, librărie, gazetă, misionari, libertate… Ce mult s-ar fi putut lucra atunci, dar ce puțin ştiam noi folosi acest timp fericit!
Cei care aveau condiţii nu dădeau din ele nimic pentru Domnul… Câte cărţi, Biblii, reviste şi cântări s-ar fi putut răspândi atunci, cu avuţiile pe care le-a mâncat îndată după aceea focul împreună cu stăpânii lor zgârciți cu tot!
Câte drumuri sfinte nu s-ar fi putut face, la câte suflete s-ar f putut duce lumina, câte nevoi grabnice s-ar fi putut acoperi, câte suflete unice s-ar fi putut salva numai cu o parte din banii celor nepăsători, numai cu un strop din bunăvoința celor mari, numai cu o fărâmă de conştiinţă a celor care erau datori să facă şi puteau face! Dar n-au vrut să facă nimic.
lar când a trecut vremea păcii, cum a venit furtuna şi i-a lua pe toți aceştia, potopul — şi i-a prăpădit, focul — şi i-a ars şi pe ei, şi avuțiile, şi vremea lor.
Chiar acum mai avem încă har, mai avem încă vreme, mai avem încă cu ce să lucrăm pentru Domnul. O, de am face cât putem!
Să nu aşteptăm, fraţilor şi surorilor, vremi mai bune pentru lucru! Să lucrăm acum, cu toată graba şi cu toată puterea, ceea ce încă mai putem — fiindcă va veni în curând vremea când nu se va mai putea face nimic!
Când este vremea de pace şi avem picioarele dezlegate, haideţi, fraților, să mergem mereu, cutreierând toate cetăţile frăţeşti! După cum făceau Sfinţii Apostoli, Sfântul Petru.
Să nu stăm atunci numai în lerusalim, numai unde sunt mulți.
Să mergem atunci nu numai prin ludeea sau Galileea, unde avem cunoscuţi, rudenii, prieteni, suflete scumpe şi locuri dragi.
Să mergem şi în Samaria, ca Apostolii, căci Domnul are şi acolo suflete alese, care Îl aşteaptă şi Îl doresc.
Să mergem şi la Lida, unde zac slăbănogi sufleteşti de ani îndelungați, aşteptând pe Domnul nostru Iisus Hristos să vină să-i vindece. Să mergem şi la Iope unde sunt suflete ascunse, dar curate ca aurul, pe care lumina lui Hristos vrea să le facă şi mai strălucitoare.
Când sunt vremi de pace şi libertate pentru vestirea Evangheliei şi pentru cercetarea fraților – o, frați iubiți, lucrători buni, nu staţi într-un loc şi nu vă duceți numai în două… Mergeţi pretutindeni și cercetaţi cât mai mult, semănând Cuvântul și plivind buruienile.
Mergeţi întărind pe slăbănogi, înviind pe morți şi mângâind pe cei zdrobiți.
Aşa să vă găsească Hristosul şi Împăratul Răsplătirii veşnice… Şi picioarele voastre se vor face îndată de lumină şi urmele voastre — strălucitoare, în veci de veci.
Hristos – Puterea Apostoliei, vol. 1
Traian Dorz
