Oamenii născuți din Dumnezeu au o mulțime de lucruri în comun. La fel ca frații născuți din aceiași părinți: este puțin probabil să nu semene între ei. De aceea, dacă ne uităm cu atenție, încă de la Sfinții Apostoli, până la sfinții din zilele noastre, toți au ceva în comun: asemănarea cu Hristos.
Gândindu-mă la Lucrarea Oastei Domnului și la tot ce ne oferă ea, tuturora, m-am oprit cu gândul asupra unui cuvânt: identitate. Primul și cel mai important lucru de care oamenii au nevoie. Un om fără identitate nu este nimic, de aceea și societatea în general, fie ea credincioasă sau nu, caută să ofere o identitate oamenilor care o alcătuiesc. Noi creștinii ar trebui să ne căutăm identitatea mult mai mult decât ceilalți. Doar un creștin ce și-a găsit și conturat identitatea sa în Hristos și în Lumina Evangheliei Sale poate să fie și un bun lucrător în ogorul mântuirii. Orice om ce a făcut vreodată o lucrare minunată și sfântă a știut cine este, a știut ce scop are viața lui.
Lucrarea Oastei Domnului este cu mult mai aleasă. Ea ne oferă fiecăruia o identitate, ce a fost bine definită de chiar întemeietorul ei pământesc, părintele Iosif Trifa, la care trebuie să adăugăm personalitatea noastră a fiecăruia, dar doar după ce această personalitate a fost modelată de Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu. Părintele Iosif a lăsat în noaptea de 12 februarie 1938 cele mai clare repere de identitate pe care le-am fi putut primi vreodată: „Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea Unică şi vădit cerească a Oastei. Poporul a îmbrăţişat-o cu drag, dar conducătorii Bisericii au respins-o de la început.
Dacă vor continua să o respingă s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia, iar drept pedeapsă să îngăduie să vină peste ei lucrări de rătăcire, de dezbinări şi de pierzare. Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, Dumnezeu le poate trimite lucrări rătăcitoare ca să creadă minciuna toţi cei ce n-au crezut adevărul – şi astfel să fie osândiţi, – după cum spune sf. ap. Pavel la Tesaloniceni.
Mă gândesc şi la fraţii noştri ostaşi, la conducătorii fraţilor – ce mare răspundere au şi ei în faţa acestei Lucrări duhovniceşti.
Când vedem pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să-şi caute alţii mântuirea sufletului lor, – noi nu ştim să mulţumim lui Dumnezeu că nouă ne-a descoperit o cale a mântuirii atât de dreaptă şi de dulce cum este cea a Oastei Domnului… Dar dacă vreodată fraţii conducători ai Oastei se vor dovedi nevrednici de acest mare dar, căutând spre alte căi, atunci Domnul, se poate – drept pedeapsă – să le-o ia pe aceasta şi să-i lase apoi să bâjbâie dezbinaţi după încredinţări străine şi pe căi rătăcitoare.
Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte pe Biserica noastră şi pe poporul nostru în urma acestei respingeri… Dar şi mai mult mă cutremur ce viitor poate să aştepte o Oaste care va respinge Duhul Oastei dintâi.
Parcă ne găsim în timpul când Ierusalimul nu cunoscuse vremea cercetării lui… şi când Mântuitorul îi profeţea nimicirea apropiată şi de neînlăturat…
…Ierusalimul Oastei – Sibiul – face acelaşi lucru astăzi, pe care l-a făcut la vremea sa, vechiul Ierusalim, omorâtorul de proroci şi ucigătorul cu pietre al trimeşilor lui Dumnezeu…
Să ştiţi că Domnul care a fost cu mine va fi şi cu voi. Acela care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii şi biruinţe în necazuri, vă va da şi vouă biruinţa, căci El este Acelaşi şi El este veşnic Biruitor. Aduceţi-vă aminte de tot ce v-am spus eu şi v-am scris: cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Biruitorul. Cu El fiţi siguri că Lucrarea Oastei Lui va birui, chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând… Să muriţi crezând în biruinţa lui Isus Biruitorul, aşa cum sunt gata şi cum am fost gata şi eu totdeauna să mor crezând în El.
Să păstraţi toate învăţăturile mele întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului. M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul Domnului ci şi o pildă cum să-L urmaţi. Să călcaţi după Domnul Isus, pe urmele mele, ca pe urmă să ne întâlnim mai fericiţi la sfârşitul luptei noastre lângă Domnul Isus în Canaanul Său Cel Ceresc.
Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor Isus Biruitorul. Să nu trădaţi cauza Evangheliei şi a Bisericii noastre vii, să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos.
Va veni vremea când Dumnezeu şi Adevărul ne vor face dreptate şi nouă. Să aveţi ochii mereu ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre la Isus Cel Răstignit…” (Hristos – Mărturia mea; capitolul 14)
Din aceste cuvinte putem prelua câteva idei despre ceea ce înseamnă identitatea unui ostaș al lui Hristos. În primul rând părintele Iosif spune că Lucrarea a fost trimisă Bisericii și ea trebuie să rămână în sânul Bisericii Ortodoxe. Dumnezeu în dragostea lui pentru poporul nostru a trimis Lucrarea Oastei pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe la un nivel ceresc de viață, încă neatins până atunci. De această binecuvâtată cercetare, Biserica trebuie să se bucure primind Oastea ca pe un dar direct de la Dumnezeu, un dar ce nu necesită nicio modificare de la forma ei cea dintâi. Dumnezeu a rânduit ca Biserica Ortodoxă din țara noastră să fie principalul câmp de lucru pentru Oastea Domnului, iar frații ostași aici ar trebui să își pună izvoarele să adape pământul însetat al inimilor. Ce înseamnă asta pentru noi? Ca ostașii trebuie să fie oameni activi în cadrul Bisericii, oameni care pun în practică Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Oastea Domnului nu este în afara Bisericii…
Apoi, părintele Iosif spune că Lucrarea aceasta este o lucrare cerească, unică. Ceea ce înseamnă că de la noi se cere să fim niște oameni cerești. Noi ar trebui să luminăm viețile oamenilor din jurul nostru mai frumos și mai curat decât orice altă ramură a creștinismului. Noi ar trebui să ducem o viață mai sfântă decât oricine altcineva. De ce? Pentru că suntem mai buni? Nu, pentru că noi am primit mai mult decât ei. Pentru că noi avem drumul bătătorit de înaintașii noștri, pentru că noi avem cele mai multe îndrumări, povețe și avertismente, pentru că noi avem cel mai mare și mai frumos tezaur. Noi nu avem voie să fim oameni mediocrii, nu când ei au fost niște munți atât de înalți.
Pe urmă, părintele vorbește despre responsabilitate ca parte esențială a identității noastre. Deși dânsul amintea despre mai marii poporului și ai Bisericii, totuși, să nu uităm că aceeași soartă o profețește și pentru noi, generația care vor „respinge Duhul Oastei celei dintâi”. Noi nu avem voie să schimbăm cu nimic calea pe care ei ne-au lăsat-o. Noi nu ar trebui să privim cu nostalgie la Oastea dintâi, cât ar trebui să căutăm Duhul ei. Unde este acel Duh? De ce a plecat? Oare nu pentru că noi am lepădat identitatea pe care Însuși acest Duh a dat-o Oastei? Noi răspundem de această Lucrare a lui Dumnezeu, răspundem dacă suntem pricină de slavă a numelui Său sau de batjocură. Iar această răspundere ar trebui să facă parte din primele valori care conturează identitatea noastră de astăzi. Pentru noi s-au luptat acești mari sfinți ai lui Hristos doar ca să avem astăzi Biblia în casele și în mâinile noastre, doar ca să avem libertatea să cântăm și să propovăduim Vestea cea Bună a Evangheliei.
Nu în ultimul rând identitatea noastră ar trebui să fie Sfânta Scriptură. Părintele Iosif s-a asemănat cu Mântuitorul Iisus Hristos prin viața și umblarea sa pe acest pământ. Lucrul acesta nu e imposibil, ba din contră, este o condiție ce ni se cere și nouă dacă vrem să ajungem fii ai Împărăției. Nu se poate ajunge acolo decât prin Ușa care este Hristos și care astăzi noi o avem sub forma Bibliei. Părintele Iosif, și toți cei ce i-au urmat pilda, au fost oameni ai Bibliei. Ei au iubit Cuvântul, l-au simțit, l-au crezut, l-au trăit și l-au împărtășit din toată inima lor. Noi nu ar trebui să putem să fim altfel. Cuvântul Sfânt n-ar trebui să lipsească din viața noastră de zi cu zi, n-ar trebui să lipsească din orice discuție am avea pe parcursul unei zile, n-ar trebui să lipsească din deciziile noastre. Viața noastră ar trebui să orbiteze în jurul Scripturii. Nu putem avea identitatea Oastei și asemănarea cu întemeietorii ei (atât Cel ceresc cât și cu cel pământesc) fără această carte de căpătâi, fără nașterea din nou care vine doar prin ea și prin Duhul care este în ea.
Haideți să ne punem următoarea întrebare: Eu cine sunt? Ce identitate am? Ce o fi răspuns părintele Iosif la această întrebare…? Putea să spună atâtea… Putea să se laude cu atâtea. Lucrase atât de mult în ogorul lui Hristos, suferise atât… Și totuși, singurul lucru ce strălucește pe istoria Oastei Domnului este atât de simplu: sunt un umil slujitor al Dumnezeului meu, al Bisericii mele, al Lucrări și Frățietății mele. Părintele Iosif s-a identificat cu Hristos și cu marii Săi oameni, de aceea și el a reușit să se golească de tot ce a fost el și să se lase umplut de tot ce avea Bunul lui Mântuitor să-i ofere. Ar fi putut să aibă o viață așa ușoară și simplă… Ar fi putut să fie o mare personalitate a Bisericii, un om de cultură de care să vorbească astăzi mari istorici. Dar dânsul și-a găsit identitatea altundeva. Cred că s-a uitat la sine, atât în oglindă cât și în Cuvântul lui Dumnezeu și și-a pus întrebarea aceasta: Eu cine sunt? Sunt eu cineva ce poate pune Evanghelia jos pentru un nume, pentru o carieră, pentru o viață ușoară?
Identitatea Oastei Domnului este Hristos. Aceasta trebuie să fie și identitatea noastră. Dacă nu am ajuns acolo să-I mulțumim Domnului că avem atâtea căi, atâtea modele pe care le putem urma și să-L rugăm să ne întărească și să ne ajute să ajungem la nivelul și statura duhovnicească a celor cu a căror nume ne lăudăm. Dumnezeu are o misiune și pentru noi, așa cum a avut și pentru ei. Tot ce trebuie este să ne așezăm cu smerenie și sinceritate în fața Lui și să ne dezbrăcăm de tot ce credem noi că știm, că suntem, că am făcut și să-L lăsăm pe El să ne îmbrace, să ne învețe și să ne trimită acolo unde Lucrarea Lui are nevoie de noi. Să nu mergem singuri. Să mergem cu modelul înaintașilor noștri în minte și în inimă. Să nu ne depărtăm de ceea ce înseamnă să fim ostași ai lui Hristos, ba să învățăm și să ne alipim de lucrarea sfinților ce au mers și au biruit înaintea noastră.
Sara Teodora Hidegcuti
