Al tuturor dar, mai ales, al celor credincioși

Tâlcuire la Apostol, Duminica a 32-a după Rusalii (I Timotei 4, 9-15)

În cea dintâi epistolă către Timotei, Sf. Apostol Pavel îi adresează niște cuvinte care par a spune că cei credincioși, deși au o anumită prioritate, obțin ceva ce, oricum, vor obține toți oamenii, inclusiv necredincioșii. Îi spune că Dumnezeu este Mântuitorul tuturor oamenilor și mai ales al celor credincioși (I Tim. 4,10). Aceeași generalizare o întâlnim și ceva mai sus, în capitolul doi, când spune: Lucrul acesta (de a mijloci pentru dregătorii păgâni) este bun și bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului. Căci este un singur Dumnezeu și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuși ca preț de răscumpărare pentru toți (I Tim. 2, 3-6).

Oare să nu facă Dumnezeu deosebire între cei credincioși și cei necredincioși? Acest adverbial de întărire „mai ales”, indică o preferință dar nu exclude pe ceilalți și de aceea pare că-i așează pe toți, credincioși și necredincioși, în aceeași categorie: a celor mântuiți. Dacă am interpreta așa, am cădea în ideea eronată a apocatastazei.^[1] În acest caz, cât de motivante ar mai fi fost cuvintele Apostolului Pavel pentru Timotei și cei din Biserică cărora le cere să muncească și să se silească a nu trăi, cum trăiesc necredincioșii și a nu face, cum fac ei? Le cere să intre pe ușa strâmtă a pocăinței și să meargă pe cale îngustă a ascultării de voia Lui Dumnezeu, adică le cere un sacrificiu deloc mic având în vedere cât de multe plăceri sunt pe căile largi ale lumii.

Dumnezeu este, într-adevăr, Dumnezeul tuturor oamenilor căci din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile (Rom.11,36).  El cunoaște și îngrijește de lumea pe care a creat-o, nu uită de nici o făptură, oricât de mică și neînsemnată ar părea (Luca 12,6) și „face răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți”(Marei 5,45).

Atunci, dacă Dumnezeu se îngrijește de viața pământească a tuturor făpturilor și dorește mântuirea tuturor oamenilor, ce poate să însemne că El este mântuitorul „mai ales al celor credincioși”?

Sf. Ioan Gură de Aur, fără să problematizeze această exprimare a apostolului, face totuși lumină afirmând că „dacă El mântuie pe cei necredincioși aici, apoi cu atât mai mult pe cei credincioși  îi va mântui acolo”.^[2]

Așadar, singura explicație care se conformează principiului scripturistic al mântuirii poate fi succint formulată astfel:  când spune mântuirea tuturor oamenilor, apostolul se referă la viața pământească, iar când spune a celor credincioși, se referă la viața veșnică. Dumnezeu iubește tot ce a creat, inclusiv pe păcătoșii cărora le poartă de grijă și le îmbie mântuirea. Dar în timp ce oamenii necredincioși rămân doar cu o „mântuire pământească” și trecătoare de foame, de boală și de diferite alte suferințe, care le dă o scurtă și aparentă fericire, oamenii credincioși primesc mântuirea ca viață veșnică în Dumnezeu, ceea ce este binele suprem, însuși scopul creării omului.

Însă, pentru această mântuire veșnică, cei credincioși trebuie să rabde în viața aceasta ceva care nu place și de care fug  cei necredincioși: crucea, adică neplăcerile răstignirii firii pământești.

Pr. Constantin Căuș

^[1] Apocatastaza (gr. ἀποκατάστασις, ἡ — apocatastasis = „restabilire, revenire în starea primară”) este speculație teologică origenistă despre sfârșitul istoriei, potrivit căreia lumea, care ar fi apărut după căderea omului în păcat, va fi în cele din urmă restabilită în starea ei originală în perspectiva unei mântuiri universale, prin etape succesive, grație harului lui Hristos care nu îngăduie pieirea veşnică a creaţiei Sale şi nici pedepsele eterne.

^[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, Editura Nemira, București, 2005, pag126.