Cu ochii țintă la Căpetenia desăvârșirii noastre (Evrei 12:2)
Testamentul lăsat fraților din Oastea Domnului de către Părintele Iosif Trifa!
Stăm cutremurați și îndurerați în fața unui sicriu care închide în el un om mare, o jertfă mare. Și această jertfă încă n-o putem înțelege și n-o putem prețui îndeajuns; încă nici nu ne dăm seama de marea ei însemnătate. Va trebui să treacă vreme încă, până când va începe a se vedea ce a fost și cât a făcut omul acesta. Va trebui să treacă încă atâta vreme, până se va afla mâna și creierul care să scrie și să judece fără părtinire, fără ură…
Stăm în fața unei vieți de jertfă, și unei morți de jertfă. S-a luptat până la moarte pentru Adevăr, a suferit până la sânge pentru Adevăr; pentru Adevărul dumnezeiesc și neperitor al cuvântului Bibliei. N-a avut în viață alt țel, altă dorință, decât să-L vestească, să-L facă cunoscut tuturora, pe Isus cel răstignit și cuvântul Lui. N-a dorit să știe între oameni altceva, decât pe Isus Hristos cel răstignit (I Corinteni 2, 2) pe care L-a vestit cu timp și fără timp, suferind din greu pentru această vestire, cum rar a mai fost om să sufere.
A fost rănit şi isbit dar a suferit. A fost rănit şi isbit dar a suferit toate fără cârtire, știind că numai prin suferință se poate face o lucrare temeinică și veșnică. Roada vestirii și suferinței sale a fost binecuvântată de Dumnezeu însutit șl înmiit cu cea mai mare trezire religioasă ce s-a petrecut vreodată pe pământul țării noastre.
Într-o vreme când păgânătatea își face loc tot mai mult în viața noastră, într-o vreme când batjocura și necredința în Dumnezeu au ajuns o regulă peste tot, el a făcut din zeci și sute de mii de oameni, niște adevărați copii ai lui Dumnezeu. Într-o vreme când răutatea și-a atins culmea, a creat acel minunat Curent de întoarcere la Dumnezeu și de o înțelegere mai superioară a Înălțătoarei Jertfe de pe Cruce, a Jertfei lui Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu, a creat „Oastea Domnului” Curentul de vestire și trăire a Evangheliei. Minunatul Curent de trezire sufletească a adus cu sine cunoștința mântuitoare și înțelegerea cea adevărată și bună pentru Jertfa măreață a Crucii de pe Golgota, atât de puțin cunoscută și prețuită la noi. Batjocoritorii, bețivii și necredincioșii se întorc, cred în Evanghelie și se fac copii ai lui Dumnezeu. Clădirea minunată a Oastei Domnului se ridică măreață și mântuitoare între hotarele sufletești ale țării. Dar în clădirea aceasta, – ca și la mânăstirea de la Curtea de Argeș, e zidită o jertfă: A meșterului care a început și a lucrat această clădire, la temelia căreia se găsește Jertfa Golgotei.
Zi de zi, prin suferința lui, cu sângele lui, cu viața lui, a lucrat la uriașa clădire a „Oastei Domnului” în care, pe-ncetul, timp de 15 ani de zile, și-a zidit viața lui. Sfârșitul din 12 Februarie n-a fost decât dăruirea pe deplin, zidirea pe deplin în această clădire. Fără de jertfa aceasta, fără „dăruirea” aceasta deplină, „Oastea Domnului” n-ar fi rămas decât o simplă societate oarecare, fără nicio însemnătate, fără niciun folos pentru nimeni și nimic.
L-am văzut în mijlocul nemiloaselor și nedreptelor loviri, cu care a fost răsplătit până în clipa din urmă. Și nu pot uita seninătatea și liniștea cu care le-a primit și le-a îngropat în sufletul lui nemărginit de bun, acoperindu-le cu lespedea iertării și uitării. Sufletul lui a fost o nemărginită iertare și bunătate. Răutatea oamenilor l-a izbit, l-a doborât, l-a durut, dar nu l-a putut face să urască. În sufletul lui n-a fost nicio umbră de ură și răzbunare. Tot ce a făcut și tot ce a încercat să facă n-a fost decât un gest slab de apărare împotriva unei loviri nedrepte și neomenești. I-a fost luat orice mijloc de apărare; i-au fost lăsați numai ochii să plângă și inima să sufere. A plâns și a suferit, dar n-a urât niciodată răutatea lumii și a fraților săi. Nedreptățile care i-au grăbit sfârșitul, el le-a lăsat în seama Aceluia ce ne va judeca pe toți, le-a lăsat în judecata și răsplata Marelui Judecător de apoi. Iar copilașilor lui sufletești, pe care el i-a născut prin Evanghelie, el le-a lăsat „testamentul“ pe care l-a scris cu viața sa, le-a lăsat pilda vieții lui de privire și urmare a lui Isus cel răstignit. Acesta e testamentul scris cu sângele lui, pe toate paginile din cartea vieții lui.
Ultimul lui îndemn a fost: „Priviți la Isus cel răstignit, apropiați-vă de Isus cel răstignit, apropiați-vă mereu și grijiți să nu-L pierdeți și să nu vă pierdeți de Isus cel răstignit. Până vor fi prigoane, lacrimi și plâns în Oaste, până vor fi isbeliști și prigoane în contra ei din partea lumii, să știți iubiții mei că îl aveți în mijlocul vostru pe Isus cel răstignit și sunteți cu El. Îndată ce vor trece prigoanele și lacrimile, îndată ce va veni „liniștea” și tihna, îndată ce vor veni laudele lumii, să știți iubiții mei, că l-ați pierdut pe Isus cel răstignit. Și Oastea a devenit o oaste de nume și de formă, o oaste moartă…
Deci, vegheați frații mei să nu-L pierdeți pe Isus cel răstignit, să-L aveți mereu în mijlocul vostru pe Isus cel răstignit. Cât Îl veți avea pe El, veți avea totul; când L-ați pierdut pe El, când El va lipsi din mijlocul vostru, nu mai aveți nimic, ați pierdut totul.
Prin oricâte prigoane și furtuni vor veni peste voi, ori câte lovituri nedrepte s-ar abate asupra voastră, voi să priviți mereu „țintă“ la Isus cel răstignit la Jertfa Lui, la moartea Lui și la învierea Lui. Urmându-L pe El nu veți rătăci niciodată. Urmându-L pe El, veți fi cu El, veți muri cu El, dar veți și învia cu El, la Învierea cea mare.
Rămâneți, deci, la acest Crez și în această credință, ca pe urmă să ne întâlnim cu toții, acolo sus, în brațele Lui și dragostea Lui, unde nu vor mai fi nici prigoane, nici lacrimi, nici oameni răi…” Slăvit să fie Domnul!*
Traian Dorz
*Glasul Dreptății nr. 9 din 20 februarie 1938
