În Duminica I din Postul Sfintelor Paști, la fel ca în Duminica a 2-a după Rusalii, textul Evangheliei relatează momente ale chemării ucenicilor în școala cea mare a apostolatului. Modul în care Domnul Iisus face această chemare scoate la iveală câteva adevăruri:
În primul rând, este o chemare specială, făcută din inițiativa Domnului Însuși. În seara Cinei celei de taină, le spune: Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi… (Ioan 15:16). Au venit și unii care I-au cerut ei înșiși lui Iisus să-i primească în ucenicie, cum a făcut, de pildă, un cărturar care I-a zis: Învățătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge (Matei 8,19). Din răspunsul dat nu se înțelege dacă l-a primit sau nu, ci o neîncredere a Domnului în capacitatea aceluia de a-L urma în orice condiții. Domnul a mai avut și mulți alți ucenici afară de cei doisprezece apostoli, pe care nu știm dacă i-a chemat El însuși sau doar i-a primit la cererea lor. Cert este numai faptul că pe apostoli i-a chemat El însuși, din inițiativa Lui, deci cu o chemare specială.
Din primul adevăr reiese al doilea, anume că Domnul i-a chemat pe apostoli la ucenicie pentru că a văzut în lăuntrul lor calități deosebite, cum ar fi lipsa de vicleșug a lui Natanael, credința puternică a lui Simon sau hotărârea lui Matei. Slujba de apostol avea să necesite aceste calități. În al treilea rând, înțelegem că școala uceniciei avea să fie deosebit de intensivă, pe o perioadă relativ scurtă de aproximativ trei ani. În narațiunile Vechiului Testament aflăm cum Dumnezeu i-a școlit pe Avraam, pe Iosif, pe Moise, pe David. Avraam a fost chemat pe baza unei făgăduințe când avea 75 de ani și a trebuit să aștepte, ca într-o școală a răbdării, alți douăzeci și cinci de ani până avea să vadă sămânța lui răsărită în chip miraculos din trupurile îmbătrânite și sterpe, al lui și al Sarei. O școală lungă a parcurs și neprihănitul Iosif: doisprezece ani au trecut de la primele lui vise până la primirea slavei ce i-o prevestea atunci Dumnezeu. Moise a învățat timp de patruzeci de ani, păstorind turmele socrului său, Ietro, până când a fost pregătit să conducă poporul Domnului din robia Egiptului la hotarele Canaanului. David era ca un copil, cu păr bălai și fața frumoasă (1 Samuel 16:12, 17:42) când a primit ungerea de împărat peste Israel, însă a trecut și el printr-un șir de ani lungi și grei, plini de încercări, până să ajungă la vârsta bărbăției și să i se așeze pe cap coroana împărătească (2 Samuel 5:4).
Însă școala ucenicilor Domnului Iisus a durat numai aproximativ trei ani. Și asta nu pentru că misiunea lor avea să fie mai mică. Dimpotrivă, era una mult mai importantă față de cea a prorocilor din vechime. Ei aveau să propovăduiască Evanghelia, pe Iisus Hristos cel mort și înviat. De aceea, deși a fost scurtă, școlirea lor a fost una deosebit de intensivă, în cadrul căreia a trebuit ca ei să fie smulși din mentalitatea rigidă a tradiției iudaice și să accepte în sufletele lor taina cea nouă a Împărăției lui Dumnezeu (cf. Marcu 4:11), adică a Bisericii (cf. Efes. 5:32), anume că vremea Legii, în care erau puternic înrădăcinați, trecuse și că Dumnezeul lui Israel avea să încheie prin Fiul Său întrupat un nou Legământ cu poporul evreu și cu toate celelalte popoare (Evrei 8:13, 10:9; Col. 1:27).
În fine, în al patrulea rând, observăm că Natanael face foarte timpuriu o mărturisire de credință fundamentală, anume că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Dar aceasta nu trebuie înțeleasă ca fiind la fel de puternică cu acea mărturisire făcută după pogorârea Duhului Sfânt. Ea nu se compară în tărie nici măcar cu mărturisirea făcută ceva mai târziu de Petru, la întrebarea adresată lor de Domnul: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Matei 16:13-16), când deja ucenicii auziseră și văzuseră multe. Mărturisirea pe care o face Natanael trebuie înțeleasă ca o mărturisire spontană, sinceră, dar încă necoaptă, mai mult emoțională, la zguduitoarea dezvăluire a Domnului: „Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin” (Ioan 1:48). Însă nici sufletul lui Natanael, nici ale celorlalți ucenici nu erau încă puternic încredințate de dumnezeirea Domnului.
Această încredințare avea să se întărească pe parcursul acestei școliri, după multe alte învățături și lucrări puternice săvârșite în fața lor de Domnul Iisus.
De altfel, Domnul, deși primește cu bunăvoință și cu plăcere această mărturisire a lui Natanael, dă însă de înțeles că nu se mulțumea cu ea: „Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.” Ca și cum i-ar fi zis: „Așa de ușor și pentru așa puțin lucru ești dispus să zici că sunt Fiul lui Dumnezeu? O, dragul meu, lucruri mai mari decât acestea va trebui să vezi, pentru ca mărturisirea ta să devină una solidă, neclătinată de îndoieli!”
Așa este în viața de credință a fiecăruia dintre noi. Începând cu clipa venirii la Domnul, ne manifestăm prin cuvinte și făgăduințe pline de entuziasm, după care urmează adevărata creștere în credință, prin experiențe mai fericite sau mai dureroase, uneori extrem de dureroase, în urma cărora mărturisirea noastră să fie înțeleasă și trăită de noi înșine mult mai profund.
La anii răstignirii când am intrat în beznă
eroic, dar cu suflet naiv și neprecis,
lucea cătușa pusă la mână și la gleznă
dar ochii și-adevărul purtau umbriri de vis.
… La anii învierii când am ieșit din beznă
despovărat de fumuri, de neguri și-amăgiri,
cătușa ruginise la mână și la gleznă
dar ochii și-adevărul purtau cerești luciri!
-Traian Dorz-
Pr. Costel Căuș
