Intoarcerea fiului risipitor este întoarcerea mea

Gânduri scrise și rostite la duminica fiului risipitor

Eram tentat să scriu câte ceva despre fiul risipitor din Evanghelie și despre întoarcerea lui acasă la Tatăl.

Dar cred eu că ar fi mai de folos să vă vorbesc despre mine și întoarcerea mea Acasă. Și eu, un fiu pierdut odinioară, dar aflat de Tatăl acum aproape 30 de ani. Cred că mulți vă veți regăsi în povestea aceasta.

Iată povestea.

Am 61 de ani și de când mă știu sunt în Oastea Domnului. Chiar țin minte că, la școala gimnazială, râdeau de mine colegii, dar și învățătoarea și profesorii,  că sunt prea bleg, pentru că eram mai retras, nu mă zbenguiam în pauze ca ceilalți, nu mergeam la petrecerile organizate de școală și asta o puneau în legătură cu faptul că fac parte dintr-o sectă! Pe atunci se știa că Oastea Domnului este o sectă. Nu știu cât de mult s-a schimbat percepția lumii astăzi.

Dar chiar dacă sunt în Oastea Domnului de când mă știu, doar de 29 de ani pot să spun că m-am întors Acasă.

Chiar dacă comportamentul meu era diferit de ceilalți copii și mai târziu diferit de al celorlalți tineri, nu pot să spun că aveam o relație adevărată cu Domnul, ci mai mult cu Oastea Domnului. Ce vreau să zic cu asta? Întrucât părinții mei erau în Oastea Domnului, educația de acasă era mai rigoristă, mi se interziceau multe lucruri pe care ceilalți tineri le făceau fără nicio reținere, nesocotindu-le greșeli sau păcate. Cum ar fi discoteci (așa erau numite cluburile odinioară), petreceri dansante, ieșitul cu fetele, ș.a.

În virtutea acestei educații, mi s-a format oarecum un stil de viață creștin, sau mai bine zis pseudo-creștin, în sensul că nu practicam acele lucruri, dar nu pentru că eram un creștin născut din nou, ci mai mult datorită educației de acasă. Mergeam la adunări, la biserică, dar mai mult din ascultare decât de drag.

Odată cu căsătoria, grija cea lumească a luat locul rutinei ostășești, înstrăinându-mă tot mai mult de Domnul, chiar dacă, la nivel declarativ, am rămas cu Oastea Domnului. Ca în povestea aceea cu vizitiul căruia îi plăcea să spună că merge cu Domnul, fără să știe că Domnul plecase de mult din caleașca lui.

Asta a fost bine, a fost rău? Acum, uitându-mă în urmă, pot să zic că a fost bine! Pentru că această îndepărtare de Domnul m-a scos din rutina ostășească, rutină ce mă împiedică să recunosc că sunt un păcătos!

Paradoxal, nu-i așa!? Rutina și formalismul te împiedică să te vezi păcătos.

Și dacă pentru cei mai mulți o coliziune frontală la peste 100 km/oră poate fi o mare nenorocire, pentru mine a fost mâna și glasul Domnului, care m-a chemat la Tatăl. Mâna Lui care m-a scos nevătămat dintr-un accident evident mortal și glasul Lui care m-a chemat să mă împac cu Tatăl.

Aici s-au rupt rutina și relația mea formală cu Domnul și Oastea Domnului.

Trei săptămâni am stat în pat. Și nu a fost rău. Slăvit să fie Domnul pentru asta, pentru că uitasem să mai privesc în Sus. Și ce am văzut acolo? L-am văzut pe Iisus! Dar nu ca până atunci, ci L-am văzut prin ochii păcătosului. Pentru că uitasem să mă mai uit și la mine. Până atunci îl vedeam pe Iisus prin ochii creștinului „ok”, care este credincios pentru că mergeam la biserică, chiar și la adunare, dar care, până atunci, nu s-a văzut NICIODATĂ PĂCĂTOS!

Doar atunci, stând în pat cu privirea în sus (până atunci priveam numai în jos la cei de lângă mine), m-am văzut păcătos. Dar cu adevărat păcătos! Nu doar declarativ.

De aceea spun de atunci că prima descoperire, revelație pe care o ai când privești cu adevărat la Iisus și la tine, este că tu ești un păcătos. Iar următoarea descoperire este că doar El este Domn și Mântuitor și doar El te poate salva și mântui. Și că are o iubire exagerată, nebună chiar, pentru păcătoși! Nu spun asta din cărți, din ce au spus alții, ci din ce mi s-a întâmplat mie, unui păcătos iubit de Hristos, într-un mod nemeritat. Eram atât de bine pregătit pentru moarte, dar Iisus m-a pregătit pentru Viață! În felul Lui, nu al meu.

Și acum urmează legătura cu Evanghelia de azi. În pat stând am recitit parabola Fiului Risipitor, în tălmăcirea Părintelui Iosif Trifa, „Fiul cel pierdut”. Aici am aflat vestea cea bună: „O, ce veste scumpă și dulce ne aduce această pildă! Tatăl ceresc stă gata să ne ierte și pe noi și să ne primească, oricât de păcătoși am fi.”

Iar la sfârșitul cărții, de parcă autorul m-ar fi văzut dinainte și s-ar fi adresat mie: „Dragă cititorule! Poate ți-a plăcut această carte. Poate că pe alocuri ai și lăcrimat citind-o. Eu însă mă grăbesc a-ți spune că nici un folos n-ai din această plăcere, câtă vreme alergi înainte pe calea cea largă a pierzării. Câtă vreme citești această carte stând liniștit lângă porcii diavolului – lângă diavoleștile patimi – ce folos de mântuire sufletească ai putea avea?

Vrei să ai un folos sufletesc din citirea acestei cărți? Întoarce-te la Dumnezeu! Plânge-ți și tu păcatele ca fiul cel pierdut și te întoarce „acasă” cu el.”

Și asta am și făcut, cercetat fiind de Cuvânt și ajutat de puterea Duhului Sfânt. De atunci, a urmat o schimbare în viața mea.

Cam asta e povestea mea. Încă în derulare și nădăjduiesc, cu un final fericit.

Acest mesaj este un avertisment pentru toți acei creștini, ostași sau nu, care încă mai cred că, dacă sunt oameni morali și de treabă, sunt pe calea pocăinței. Faptul că nu ai păcate mari și că îndeplinești unele ritualuri religioase, fie ele chiar ostășești, nu este absolut deloc o garanție că ai o legătură vie cu Domnul.

Pentru că esența păcatului nu stă în desfrânare, hoție, beție și alte asemenea, ci stă în ruperea legăturii cu Domnul.

Iar esența pocăinței nu stă doar în părăsirea unor păcate (de obicei cele mai grosiere) și îmbrățișarea unor virtuți (de obicei cele mai facile), ci să mă (re)aducă într-o RELAȚIE ADEVĂRATĂ cu Dumnezeu, să mă facă să am o PĂRTĂȘIE ADEVĂRATĂ cu Tatăl, mijlocită de Fiul!

Amin!

Pr. Vasile Manole