„Dar nu carnea ne face pe noi plăcuți lui Dumnezeu: nu câștigăm nimic dacă mâncăm din ea și nu pierdem nimic dacă nu mâncăm. Luați seama însă ca nu cumva această slobozenie a voastră să ajungă o piatră de poticnire pentru cei slabi. Căci, dacă te vede cineva pe tine, care ai cunoștință, că șezi la masă într-un templu de idoli, cugetul lui, care este slab, nu-l va împinge pe el să mănânce din lucrurile jertfite idolilor? Și astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoștințe a tale: el, fratele pentru care a murit Hristos! Dacă păcătuiți astfel împotriva fraților și le răniți cugetul lor slab, păcătuiți împotriva lui Hristos. De aceea, dacă o mâncare îl face pe fratele meu să păcătuiască, nu voi mânca niciodată carne, ca să nu-l fac pe fratele meu să păcătuiască. Nu sunt eu slobod? Nu sunt eu apostol? Nu L-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteți voi lucrul meu în Domnul? Dacă nu sunt apostol pentru alții, sunt măcar pentru voi; căci voi sunteți pecetea apostoliei mele în Domnul.”
Apostolul: 1 Corinteni 8:8-13; 9:1-2
„Dar nu carnea ne face pe noi plăcuți lui Dumnezeu…”
Cu aceste cuvinte începe Apostolul acestei duminici, trezindu-ne din starea noastră într-un înțeles mai profund, luminați de Duhul Sfânt. Cuvântul „carne”, în înțelesul Bibliei și al vorbirii duhovnicești, are și aici, și peste tot în Sfintele Scripturi, o cuprindere mai largă: înțelesul de plăceri lumești, de lucrurile firii pământești, de avuțiile materiale, de foloasele și satisfacțiile trupului acestuia (Traian Dorz, Puterea Apostoliei, vol. 2, pg. 276). În această lumină, umblarea prea mult după lucrurile firești este văzută ca un rău, ca o mare primejdie, ca o umblare după moarte (Romani 8:6), iar umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace. Prin alegerile pe care le facem în fiecare zi, putem vedea în noi înșine dacă suntem conduși de firea pământească, care își are roadele ei (Galateni 5:19-21), sau de Duhul Sfânt (Galateni 5:22-26). Prin credința și ostenelile tale, oare hrănești tu firea ta cea duhovnicească sau umbli numai după îndemnurile firii lumești, care este dușmanul de moarte al firii dumnezeiești? (Traian Dorz, Meditație Ioan 1:13). O, fii cu grijă în fiecare clipă asupra luptei dintre cele două firi! Omoară mereu mădularele firii lumești (Coloseni 3:5-10) prin înfrânarea și lupta credinței tale.
În versetul 9 suntem avertizați asupra unei stări de așa-zisă slobozenie, care poate fi păgubitoare pentru cei care au început să umble pe calea Domnului. Domnul Isus îi condiționează pe cei ce au crezut în El să rămână în Cuvântul Lui, iar apoi vor cunoaște adevărul care îi va face slobozi și vor fi ucenici. „Deci, dacă Fiul vă va face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:36). Din lanțul ereziilor și al superstițiilor, al credinței păgânești și al tuturor celorlalte păcate și neputințe, nu-l poate slobozi pe un om, nici pe un popor, decât Hristos, singurul Eliberator adevărat (Traian Dorz, Meditație Ev. Ioan 8:36). Sfântul Apostol Pavel vorbește celor din Corint în nenumărate rânduri despre faptul că „toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos… dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine” (1 Corinteni 6:12); „toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (1 Corinteni 10:23). Iar Sfântul Petru, în prima sa epistolă, ne zice: „Purtați-vă ca niște oameni slobozi, fără să faceți din slobozenia aceasta o haină a răutății, ci ca niște robi ai lui Dumnezeu. Cinstiți pe toți oamenii, iubiți pe frați, temeți-vă de Dumnezeu, dați cinste împăratului” (1 Petru 2:16-17). S-au silit ucenicii Domnului și toți urmașii lor, până în zilele noastre, să nu fie un prilej de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu, căutând nu folosul lor, ci al celor mai mulți, ca să fie mântuiți. Privind la începuturile lucrării Oastei Domnului, vedem câtă veghere, curaj și lumină a avut părintele Iosif Trifa în învățăturile date, cât și prin pilda vieții. Nu ne putem odihni la umbra înaintașilor noștri fără a ne dori și sili, totodată, a semăna în umblarea noastră cu ei și a le urma credința. Dacă cerul se bucură pentru un păcătos care se întoarce la Domnul, nu am vrea să împiedicăm niciun suflet să ajungă în casa de ospăț ceresc prin „slobozenia” noastră. Atât începutul capitolului 14, cât și capitolul 15 din Epistola către Romani a Sfântului Pavel vorbesc despre atitudinea noastră (a celor care ne considerăm tari): să răbdăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne plăcem nouă înșine, fără a ne apuca la vorbă asupra părerilor îndoielnice. Privind la aceste adevăruri, ne gândim de câte neînțelegeri și neajunsuri am fi fost scutiți dacă am fi ținut seama de ele; dar ce bine și ce plăcuți am fi dacă, de acum înainte, am avea Duhul Sfânt călăuză pentru a trăi în Cuvântul Domnului, în toate adevărurile și strălucirile Lui.
„Cuvântul Tău, Isuse-n veac este-adevăr și părtășie,
când toate pier și se desfac, e-n veci curată apă vie.
Cuvântul Tău, Duhule Sfânt, e frumusețe și putere,
etern și dulce crezământ spre sărbătoare și-nviere.”
( Cuvântul Tău – Traian Dorz )
Sever Oneț
