În perioada martie – aprilie a anului 1948 fratele Traian este întemnițat la Gherla.
Pe lângă marii eroi și martiri care suferiseră aici pentru împlinirea nevoilor naționale ale țării noastre din veacurile trecute, fratele Traian este întemnițat pentru nevoile sufletești ale poporului român. Aici nu vor muri, ci se vor naște pentru eternitate eroii și martirii credinței pe care îi va da Oastea Domnului, aducând jertfele necesare renașterii noastre sufletești. Din aceste fioroase închisori destinate exterminării lor, vor ieși creații duhovnicești curățite în cuptorul încercărilor, dovedite aur curățit prin foc. În prima detenție la Gherla, fratele Traian începe versificarea Psalmilor și cântările Bibliei.*
„Am ajuns la poarta fiorosului penitenciar Gherla, despre care auzisem şi citisem încă demult. Ştiam că era după Aiud, una dintre cele mai vechi şi renumite închisori cunoscute încă de pe vremea stăpânirii austro-ungare. Pe aici au trecut, sau au rămas pe veci aici, mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni, despre care auzisem.
Pe aici trecuseră marii patrioţi români din vremile asupririi austro-ungare…
Aici suferiseră marii luptători pentru mântuirea popoarelor, închişi de monarhia necruţătoare. Aici pieriseră mulţi din renumiţii bandiţi şi haiduci împinşi la acte disperate de vitregiile vremilor şi ale stăpânirilor nedrepte…
Acum iată-mă şi pe mine aici, pentru Numele Scump al Domnului şi Mântuitorului meu Isus Hristos. Cine ştie câţi din cei ce trecuseră pe aici sau rămăseseră aici pentru totdeauna, – vor mai fi suferit numai pentru Isus? Aici au venit atât de mulţi, aduşi de ură, alţii de lăcomie, alţii de răzbunare, alţii de cruzime… Dar câţi vor fi fost oare aduşi numai de dragoste? De dragostea pentru Hristos?
Slavă Ţie dragoste a lui Hristos! De acum ai şi Tu pe cineva aici. Ajută-mă să mă arăt vrednic de misiunea pentru care m-ai trimis şi în locul acesta!…
… De la cei veniţi mai înainte am aflat că aici în clădirea asta nouă care a fost înainte şcoală de corecţie pentru minori, suntem acum în Lagăr… Că dincolo este clădirea veche a închisorii şi acolo sunt deţinuţii cei de drept comun. Hoţii, criminalii, infractorii, dintre care unii lucrează la atelierele de nasturi, de perii şi de frânghii, care sunt acolo în partea cealaltă. La parterul clădirii în care eram noi, în colţul din stânga, este amenajată o biserică greco-catolică, în colţul din dreapta una ortodoxă, iar dincolo, la marginea închisorii vechi, o biserică romano-catolică pentru unguri.
La cele trei biserici sunt numiţi preoţi din oraş, care vin aici şi fac slujbe în fiecare duminică, – dar pot sluji şi preoţi dintre cei închişi în lagăr. Bisericile sunt deschise în fiecare zi, tot timpul zilei, aşa că oricine din cei închişi ar dori, poate să-şi petreacă oricât timp vrea, în oricare din cele trei biserici – să se roage şi să citească.
– O, slăvit să fii Tu Isuse Domnul şi Mântuitorul meu! – am strigat eu şi m-am repezit îndată jos, ca să văd.
Într-adevăr era aşa!
M-am aşezat într-un colţ al bisericii, şi înaintea Dulcelui meu Mântuitor am îngenuncheat în singurătatea cea mai recunoscătoare. Şi cu cele mai fierbinţi lacrimi de mulţumire, mi-am vărsat toată inima mea, cu toată slobozenia, după aproape două luni de sete pustiitoare.
O, în ce neuitată îmbrăţişare dorită şi dulce, am trăit atunci, cu Domnul meu, în colţul acela de biserică exilată, de cuptor sfânt!
Am aflat apoi alte bucurii: prima că în lagăr se pot trimite şi se pot primi scrisori şi bani. Oficial se pot trimite şi primi două scrisori pe lună… Dar neoficial, printr-o „poştă” secretă, se pot trimite câte scrisori vrei. Costă doar 2 lei o carte poştală şi 5 lei un plic.
– O, slăvit să fie Domnul! – am strigat eu cu gândul la fraţii de care nu mai ştiam nimic de atâta timp.
– Pe urmă se pot primi câte două pachete cu alimente pe lună prin poştă, sau personal prin poartă în 1 şi 15 ale fiecărei luni. Prin poştă îţi dă tot cât ţi se trimite iar prin poartă tot cât ţi se aduce.
– O, slăvit, slăvit să fie Domnul şi pentru vestea asta. Nu numai noi suferisem atât de cumplit de foame, mai erau aici atât de mulţi aduşi de ani, care nu aveau pe nimeni afară – şi erau ca nişte schelete înfometate.
– Pe urmă poţi citi şi scrie cât vrei! Poţi să ceri de acasă cărţi şi caiete.
– Şi Biblia? – am întrebat eu nerăbdător.
– Desigur, orice carte vrei!
– Slăvit să fii Tu Doamne! – am strigat şi mai fericit. Biblia va fi primul lucru după care am să scriu imediat. Cât de minunate erau toate aceste veşti pentru mine în condiţiile acelea!
Am şi scris chiar atunci…
… Nimeni n-a fost mai fericit ca mine în clipa când am primit acolo Biblia, caiete şi creioane.
În fiecare zi eram nelipsit din biserică la ceasul rugăciunii, iar după aceea, biserica fiind deschisă toată ziua, mă retrăgeam acolo şi singur pentru meditaţia şi rugăciunea cea mai neuitată. Acolo mi-a trimis Duhul Domnului într-o astfel de stare fericită, îndemnul versificării psalmilor. La mulţi dintre psalmi am lucrat acolo în biserica din colţul din dreapta a clădirii lagărului, în lunile martie şi aprilie ale anului 1948.
Caietele cu lucrări se înmulţeau. Munca aceasta sfântă îmi procura ceasuri şi stări negrăit de fericite, chiar şi când în cameră era numai zgomot în jurul meu. Începusem să mă îngrijorez cum am să scot caietele acestea de aici, fiindcă se spunea că la ieşire se face o percheziţie necruţătoare şi nu lasă să fie scos nimic scris afară. Ajunsesem aproape de psalmul 50. Mi-ar fi părut nespus de rău dacă le-aş fi pierdut. Lucrasem atât de mult şi cu atâta dragoste la aceste cântări ale psalmilor minunaţi.
Dar fericita legătură cu „poşta” de sub haina gardianului, nu ţinu mult. S-a auzit despre ea la Siguranţa din oraş, care supraveghea penitenciarul. Şi dintr-o dată poştaşul nostru binefăcător, a fost înlocuit cu altul, pe care nu l-am mai văzut, dar care nu ne aducea decât ceea ce aveam dreptul oficial.
Am mulţumit Domnului pentru cât a fost, fiindcă El ne-a rânduit acest prilej chiar când am fost în starea cea mai grea…
În Vinerea Patimilor, a treia tulburare a apelor se ivi în lagăr, începând din sala cea mare de jos, de la intrare.
Acolo din nou, apăru lista. Din nou porunca:
– Toţi afară! Care îţi auzi numele, jos imediat, cu tot bagajul!…
Cam pe la mijlocul listei s-a auzit strigat şi numele meu.
Mi-am căutat îndată din ochi prietenii mei care în timpul săptămânilor suferite aici, se apropiaseră de Domnul şi cu care devenisem atât de legat sufleteşte. Le-am împărţit tot ce aveam şi am ieşit despărţindu-mă de ei cu lacrimi şi cu durere. Suferinţa îndurată împreună, te leagă de un prieten mai mult ca orice alte legături pământeşti. Pe cât de mult doresc după cei de afară, pe atâta îmi pare rău acum de cei dinăuntru… O, dacă n-ar uita ei nici unul din cuvintele lui Dumnezeu pe care le-am grăit împreună în lungile seri de citire a Bibliei.
Sau în frumoasele ceasuri petrecute în biserică!…
… Am fost duşi înaintea şefului Siguranţei şi a directorului închisorii, care ne-au ţinut nişte cuvântări, cum se face de obicei la aceste ocazii cu toţi cei eliberaţi.
Eu nu mă gândeam tot timpul la nimic altceva decât la caietele mele din sân, rugându-mă Domnului să nu-i lase să mi le ia.
Percheziţia se făcu sub ochii şefilor. Când ajunseră la caietele mele, directorul îmi zise:
– Ce sunt astea?
– Nişte scrieri bisericeşti, domnule director!
– A, tu eşti Dorz?
– Da! Şi vă rog să mi le lăsaţi, fiindcă nu conţin absolut nimic decât lucruri religioase.
– Dar d-ta nu ştii că nu-i voie să scoţi nimic de aici?
– Ba da, dar acestea dacă n-au fost oprite să intre cred că n-ar trebui oprite nici să iese. Vă aduceţi aminte că dv. mi-aţi permis să primesc Biblia. Acestea nu sunt decât însemnări din Biblie. Uitaţi-vă! Vă rog mult să mi le lăsaţi!
– Ei, hai!
Şi apoi îi zise gardianului care îmi făcea controlul:
– Lasă-i-le! Pe el îl ştiu!
Eram gata să strig cât mă ţinea gura: Slăvit să fii Tu Doamne Isuse care m-ai ajutat! M-am reţinut, – dar ochii mi se umplură de lacrimi.
În Sâmbăta Mare eram acasă!
În Dimineaţa Învierii eram la biserica din sătuţul nostru cântând din toate puterile mele: „Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
Într-adevăr, în ce morminte fusesem – şi ce viaţă îmi dăruise dintr-o dată Marele meu Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos!”**
*OD Media
** Istoria unei Jertfe vol.III cap. 1 Cel mai frumos Iisus, Traian Dorz
