3 martie 1953. În lagărul de la Ghencea. La finalul anului 1952 și începutul anului 1953 are loc un nou val de arestări între frații reprezentativi ai lucrării Oastea Domnului. Pe 25 decembrie 1952, chiar de ziua sa, este arestat și fratele Traian Dorz, împreună cu fratele Cornel Rusu, din casa de la Simeria unde locuiau împreună. După interogatorii și anchete chinuitoare, timp de șase săptămâni, este mutat de la securitate la penitenciarul din Deva. În data de 2 martie are două vise cu aceeași semnificație: un decret de premiere pentru opera sa literară, pe care este scris 2.4.2. C, apoi semnătura sa. De fapt era un decret de condamnare pentru opera sa literară, care se va desfășura pe perioade de câte 242 de zile în diferite lagăre sau penitenciare, inclusiv la Caransebeș. Această perioadă va începe de pe data de 2 martie 1953. Pe data de 3 martie ajunge în lagărul de triere de la Ghencea, București, zonă în care va sta primele 8 luni până pe data de 2 noiembrie 1953. În această etapă a persecuțiilor, fratele Traian va desfășura o intensă lucrare de orientare a fraților cu privire la misiunea lor din penitenciare, de îmbărbătare a sufletelor mai slabe sau căzute și de mărturisire a Cuvântului între cei închiși, care nu-L cunoșteau pe Domnul.*
Misiunea revelată*
„Fraţilor, le-am spus atunci tovarăşilor mei, noi am fost trimişi aici în urma rugăciunii noastre, ca să le vestim acestor nenorociţi pe Hristos! De graba şi de grija cu care noi vom face lucrul acesta, depinde plecarea noastră de aici. Noi nu vom pleca de aici până ce vom simţi că ne-am împlinit deplin slujba pentru care ne-a trimis aici Domnul!
Cu cât vom fi mai harnici aici, cu atâta vom pleca mai repede. Nu oamenii ne-au adus aici, ci Dumnezeu. Când El va şti că noi ne-am împlinit ce avem de făcut aici, nimeni nu ne va mai putea ţinea nici o clipă mai mult.
Dar până când El nu ne va scoate, – nici un om din lumea asta nu ne va mai putea scăpa…
Cel care va fi mai harnic dintre noi, acela va pleca de aici cel dintâi…
Atunci ne-am pus pe lucru. Fiecare în altă parte, fiecare cu altcineva. Se făcuse o mişcare şi o frământare în toată baraca… Eram fiecare dintre noi înconjuraţi toată ziua de grupuri-grupuri de ascultători. Chiar dacă erau mulţi care mergeau la corvezi sau se strecurau de pe la celelalte barăci să-şi caute prieteni sau cunoscuţi – tot mai rămâneau destui pentru ca totdeauna să fie plin în jurul nostru.
Îndată ce ne mai obişnuirăm cu atmosfera de aici începurăm a ne strecura şi noi prin celelalte barăci din secţia bărbaţilor. Să căutăm poate mai sunt pe acolo fraţi de ai noştri, cunoscuţi, prieteni…”**
Frați și stări sufletești*
„După câteva zile într-adevăr am aflat că mai erau…
Primul pe care l-am întâlnit era fr. Gheorghe Condruz de la Nămoloasa… După aceea Costin Iftimie şi Paraschiv Sârghie de la Corod… vechii misionari şi desfăcători de cărţi de care am mai scris… Cerlinca Vasile de la Sf. Ilie – Suceava, fraţii Harasiniuc de la Negostina… Şi chiar nişte preoţi credincioşi, cunoscuţi şi prieteni ai Oastei Domnului…
– E aici şi fr. Tudusciuc Ion, învăţătorul de la Vaslui, – îmi spuse fr. Condruz. Dar nu ştiu ce e cu el, fiindcă nu vrea nici să stea de vorbă cu noi. Când l-am întrebat: d-ta eşti fratele Tudusciuc, care ai scris atâtea poezii şi cântări la Oastea Domnului? – s-a uitat străin şi de departe la mine. Mi-a zis:
– Nu sunt eu! Vezi-ţi de treabă!
– Şi totuşi el este, – zise fratele. Doar l-am văzut de câteva ori pe la Sibiu la adunările mari – şi chiar la moartea părintelui Iosif.
Am auzit şi odată când se făcea apelul în curte cum i-au strigat numele Tudusciuc Ion – iar el a răspuns: Prezent.
Şi totuşi când l-am întrebat, n-a vrut să recunoască în faţa mea că el este.
– De ce oare, frate?…”**
Noul Testament în lagăr*
„… O, cât de mulţi, în acest cuptor erau nu aur – ci trestii…
Dar la unul dintre aceşti fraţi fricoşi am aflat un Noul Testament – trecut ca prin minune prin toate percheziţiile până aici. Era ascuns în căptuşeala hainei fratelui.
Acum nu mai ştia ce să facă cu cartea, fiindcă lui nu-i mai trebuia. Se temea să-l mai ţină, nu cumva la vreo percheziţie (cum se făceau tot mai des şi tot mai necruţătoare) – să afle la el Noul Testament… Ar fi fost pus în faţa unei prea grele suferinţe. De aceea nu mai voia să mai ţină nici o clipă cartea la el.
– Dacă-ţi trebuie, ia-l! – îmi zise într-o zi. Dacă nu, îl îngrop în pământ sau îl nimicesc cumva!
– Dă-mi-l frate! – am zis eu fericit. De atâta vreme doream Cuvântul Domnului… De multe ori mă învinovăţisem de ce nu m-am gândit eu de acasă să mă pregătesc din vreme pentru arestarea asta care trebuia s-o aştept. Să-mi fi cusut atunci în căptuşeala hainei, măcar o parte din Cuvântul Sfânt, vreo Evanghelie, vreo epistolă, ceva din Noul Testament.
În locurile mai ferite sau în clipele mai slobode, le-aş fi putut scoate şi citi, – pentru a-mi împrospăta hrana şi puterea sufletului meu şi al altora, în uscăciunile şi în pustiul de acolo.
Acum iată, Domnul a avut grijă şi milă cu fraţii mai apropiaţi şi cu cei care ne mai deveniseră între timp fraţi sau prieteni – şi am hotărât:
– Fiecare avem nevoie de Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Nu ştim câţi ani va trebui să mai umblăm prin acest întuneric şi nici unde vom ajunge fiecare din noi. De aici se formează mereu detaşamente care sunt trimise ori la Canal, ori la Colonii de muncă… Cine ştie pe unde vom fi împrăştiaţi.
Să luăm fiecare câte o parte din acest Nou Testament, – să ne-o coasem în căptuşeala hainei. S-o avem cu noi.
Dacă o vor afla la unii, să scape la alţii. Până ce ni se vor lua, le vom avea. Poate totuşi vom scăpa cu ele. Dacă nu toţi, măcar unii.
Astfel am desfăcut şi ne-am împărţit Noul Testament între noi. Fiecăruia cam ce şi-a dorit mai tare… Şi ce bine ne-a prins aceasta, căci nu peste mult am fost despărţiţi şi duşi unii într-o parte alţii în alta. Eu am avut cu mine Evanghelia după Ioan şi cele două epistole către Corinteni. Până am venit înapoi acasă în iulie 1956, o cât de bine mi-a prins apoi că am avut acest Cuvânt al Domnului. De câte ori l-am citit cu lacrimi retras prin colţuri sau ascuns pe după barăci!…”**
Cristian*
„… Încă de la începutul muncii noastre de propovăduire în baracă, printre cei care se strângeau de obicei să asculte Cuvântul Domnului, – am observat că se ţine după noi, cu deosebire, un tinerel foarte slăbit dar foarte agitat. În timpul stărilor noastre de vorbă cu ceilalţi despre mântuire, despre Judecată, despre Venirea Domnului, despre viaţa ori pierzarea veşnică, – acest tinerel ne întrerupea adeseori cu nervozitate şi ură:
– Ce prostiţi lumea cu fleacurile astea! Nu există Dumnezeu! Nu există Judecată, nu există iad! Nu există nimic din toate astea. Vedeţi-vă de treabă oameni. Iar nouă ne zicea:
– Nu mai credeţi în prostiile astea şi nu-i mai zăpăciţi pe nenorociţii ăştia cu ele. Sunt ei şi aşa nenorociţi destul!…
– Cum poţi explica existenţa lui Dumnezeu? – zicea el. Iar dacă există undeva în Infinit Această Fiinţă Eternă şi Puternică, – cum Se interesează El de noi, de fiecare ins, de fiecare problemă a noastră? Cum ştie El de fiecare om şi cum intervine El în mersul lucrurilor, determinându-le într-un fel sau altul?
Am pornit de la exemplul soarelui, care există. Şi care deşi este undeva la milioane de kilometri depărtare de pământul nostru, totuşi controlează şi determină în totul nu numai viaţa întregului nostru Sistem Solar, ci şi viaţa fiecărei planete în parte. Iar pe această planetă viaţa fiecărei fiinţe, oricât de mare sau mică ar fi ea.
– Iată o câmpie întinsă… Cu mii de lanuri de grâu, de porumb, de iarbă… Miliarde de firicele verzi care cresc în lumina şi în căldura binefăcătoare a soarelui… Priveşte-le dimineaţa la răsăritul soarelui cum fiecare din aceste miliarde de firicele priveşte spre soarele acesta care vine să-i aducă lui fiecăruia în parte, bucuria luminii şi a căldurii lui, cum ar veni mama de undeva şi fiecărui copilaş al ei care îi iese în cale, aşteptând cu bucurie şi întinzându-i obrăjorul pentru un sărut şi mânuţele pentru un dar – ea i le dă toate astea.
În inima mamei şi în coşul ei, fiecare copilaş ştie că el însuşi are un loc iubitor şi un dar fericit. Între fiecare copilaş şi mama tuturor – există o relaţie deosebită şi personală.
Tot aşa între fiecare firicel de iarbă – şi soare, există la fel o relaţie deosebită şi, cum s-ar zice, personală. Fiecare îşi primeşte stropul său de rouă şi firicelul lui de rază, de acolo din Centrul de Foc, care deşi este la o distanţă nemărginită de el, este totuşi şi aici, chiar lângă fiecare, ocupându-se chiar de fiecare, ca şi cum soarele acesta imens ar fi chiar numai al său, al fiecărui firicel de iarbă sau firicel de fiinţă. Nu ziceam noi oare când eram copii şi zgribuleam ieşiţi la soare dimineaţa pe prispa casei, încă somnoroşi: – dă-te la o parte din soarele meu?
Soarele meu, – zicem şi acum când ieşim puţinel colea lângă baracă să ne încălzim la puţin soare. Când este ceva mai călduţ afară…
Soarele meu, – căci de acolo eu ştiu că o rază de lumină şi o undă de căldură îmi vine din el numai mie dintre toţi. Acel imens focar de lumină şi căldură are această grijă personală de mine. Are această legătură personală cu mine. – Şi aşa cu fiecare.
Acum înţelegi cum poate fi Dumnezeu, undeva în spaţiul imens – şi totuşi ne poate cunoaşte, ne poate iubi şi ne poate controla îndeaproape şi personal pe fiecare dintre noi?…”**
Dragostea pentru fratele bolnav, Cornel Rusu*
„… Într-un timp fratele Cornel căzuse mai greu bolnav. Atunci am vorbit cu fraţii care lucrau afară să mă ia şi pe mine la diferite munci, când puteau, spre a putea face rost de mai multă hrană, să-i aduc şi fratelui Cornel… În timpul acesta fraţii mă învăţaseră ca să mă strecor oricând puteam, până la bucătărie, unde să ajut şi eu la curăţarea cazanelor, pentru acele resturi arse culese sau dezlipite cu răzuitorul de pe fundul sau de pe marginea cazanului.
Apoi, odată ce cazanul era curăţat, îmi strângeam preţioasa pradă într-un ştergar pe care în vâram în sân. Strângeam bine haina să nu se vadă, – şi încercam să intru înapoi prin strunga din gard. Ajuns cu bine înapoi în baracă, împărţeam cu fr. Cornel, cu fr, Ioniţă, cu alţi necăjiţi, ceea ce câştigasem.
Dar aceasta era o călcare de lege. Şi oricine era prins putea fi aspru pedepsit. Mulţi au făcut carceră pentru asta.
Nici eu nu mergeam chiar cu toată inima liniştită niciodată, prin gardul acesta. E adevărat că munceam destul de greu pentru aceste coji de mămăligă sau de arpacaş. Dar dacă nu era voie, trebuia să nu mă duc. Suferinţa unora din noi care aveau atâta nevoie de un strop de hrană, mă făcea să calc legea gardianului şi să înfrunt pedeapsa lui. Uneori biruia în mine respectul de lege. Alteori dragostea de frate.
O dată am fost prins şi eu.
Veneam cu sânul umflat de răzuituri arse de arpacaş, bucuros că duc o porţie dublă. Curăţasem două cazane…
În baracă mă aşteptau flămânzii, rugându-se pentru mine ca să scap cu bine. Era o zi de duminică. Fusese un arpacaş ceva mai gros.
La strunga din gard însă – gardianul!
– Stai, ce-i cu tine?
– Am fost de corvoadă la bucătărie.
– Ce ai acolo sub haină?
– Am curăţat cazanul!
– Ştii că n-ai voie să ieşi din curtea barăcii?
– Ştiu!
– Dar atunci de ce ai mers la bucătărie?
– Am vrut să merg pentru aceste rămăşiţe de pe cazan!
– De ce nu le-ai mâncat acolo? Acolo puteai mânca cât vrei, dacă ai lucrat. De ce aduci
în baracă? Ştii că nu-i voie?
– Am un frate bolnav. Şi pentru el am mers.
– Cum îl cheamă?
– Rusu Cornel!
– Unde este?
– În baraca 7.
– Vino cu mine să văd!
Am mers cu el.
Când am intrat, adus de gardian, toţi din baracă s-au speriat. Ştiam că voi fi pedepsit.
Şi se mirau că tocmai eu căzusem.
– Care-i fratele tău mă?
– Iată-l aici! – am zis eu, arătându-l pe fr. Cornel care zăcea bolnav.
– Eşti fratele lui mă? – îi zise gardianul.
– Da, – zise fratele Cornel.
– Şi eşti bolnav?
– Da!
– Ei bine, dacă este aşa, dă-i mâncare şi lui.
Şi plecă.
O, cum am mulţumit amândoi Domnului pentru grija şi ocrotirea cu care eram înconjuraţi până şi în asta.
De atunci am mai intrat doar de câteva ori prin gard şi m-am mai întors cu sânul umflat. – Nu mi s-a mai întâmplat nimic.
Mai târziu, puteam merge liberi şi noi la munca de la bucătărie. Atunci mergeam în fiecare zi. Puteam aduce astfel câte ceva de fiecare dată şi celor ce mă aşteptau…
Veni astfel luna lui aprilie, cu o desprimăvărare plăcută….”**
(Acest articol este parțial; îți recomandăm să citești integral din cartea Istoria unei Jertfe vol. 3)*
*OD Media
**Istoria unei Jertfe vol.III cap.5 În noaptea aceea, Traian Dorz
