3 martie 1888. Nașterea părintelui Iosif Trifa. În satul Certege, din județul Turda, se naște părintele Iosif Trifa, în familia lui Dumitru și a Anei Trifa. Cei doi au avut șase copii, iar părintele Iosif a fost al patrulea dintre aceștia. Dumitru Trifa, tatăl părintelui, era fiul lui Nicolae Trifa, revoluționar centurion care a fost în slujba lui Avram Iancu în timpul revoluției din 1848-1849. Nicolae Trifa a primit din partea eroului național, drept răsplată pentru slujba deosebită, Psaltirea tipărită de mitropolitul Andrei Șaguna. Astfel, cartea sfântă, Cuvântul lui Dumnezeu, ajunge în casa familiei Trifa. Ana, mama părintelui Iosif, o femeie și mamă profund credincioasă, petrecea ceasuri în rugăciune, citind Psaltirea cu evlavie sub ochii copilașilor micuți. Copilașul Iosif avea să fie botezat în data de 6 martie în biserica greco-orientală, ortodoxă, din Certege. Când copilul Iosif împlinea șapte ani, printr-un tragic accident din gospodăria familiei, Ana, mama credincioasă, avea să moară. Pe patul de suferință, cu ultimele puteri, așază Psaltirea în mâinile părintelui Iosif, spunând cuvintele profetice care aveau să modeleze viitorul copilului: „…Ține Psaltirea mamei… să o iubești mai mult decât orice avuție din lume, că în ea va fi mântuirea ta și a multora prin tine.”*
Grâul cel care moare
Domnul nostru Isus Hristos a spus: Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, aduce multă roadă… (Ioan 12, 24).
Astfel moartea grăuntelui de grâu începe chiar din clipa când primeşte să fie aruncat în brazdă. El nu moare dintr-odată dar moare în fiecare zi câte puţin, prin munca şi lupta pe care o duce spre rodul pe care îl pregăteşte. Rodul va apare numai când jertfa grăuntelui semănat va fi dăruită în întregime…
Grăuntele şi jertfa se numea atunci tânărul preot Iosif Trifa.
Se născuse în 3 martie, anul 1888 în satul Certege de lângă Câmpeni, judeţul Turda, ca al patrulea fiu din cei şase ai familiei de ţărani Dumitru şi Ana Trifa.
Primul lor fiu era Ioan, al doilea Nicolae. Aceştia amândoi au trăit, au murit şi au fost îngropaţi acolo în satul natal, Certege. Al treilea fiu a fost Constantin, ajuns învăţător până la urmă în Sibiu, unde a trăit şi a murit. Al patrulea a fost el, Iosif. A cincea a fost o fată, Sofia, care a trăit şi a murit la Cluj. Al şaselea Dionisie, născut în anul 1894. La vremea când scriem aceste gânduri, el încă trăieşte. Şi unele din cele privitoare la trecutul familiei lor, înainte de a le scrie aici, de la el le-am cules, şi cu gura lui mi le-a spus.
Dumitru, tatăl copiilor, avea o fire obişnuită. Dar soţia lui Ana, era o femeie adânc evlavioasă şi plină de credinţă. Era singura din sat care pe vremea aceea avea în casa ei Cuvântul lui Dumnezeu, Psaltirea, din care citea şi se ruga mereu cu putere şi cu lacrimi.
Dintre toţi copiii ei, Iosif era singurul care semăna cel mai mult cu mama atât la înfăţişarea dinafară cât şi la suflet. Din pricina asta mama ţinea la el mai mult ca la oricare dintre ceilalţi copii ai ei, arătând asta nu numai prin cuvinte ci şi prin toate purtările ei faţă de el. Toţi ceilalţi fraţi vedeau bine că Iosif era cel mai iubit de mama.
Dar la un an după naşterea lui Dionisie, buna şi evlavioasa mamă a lui Iosif a trebuit să moară. Cauza văzută a morţii ei a fost o întâmplare nefericită. Iat-o:
La casa lor de ţărani munteni creşterea vitelor era unul din mijloacele de existenţă ca şi a celorlalţi săteni. Vacile cu lapte erau mulse dimineaţa şi seara când mergeau şi veneau de la păşune. Mulsul vacilor îl făceau de obicei femeile.
Într-una din zilele acelui an, Ana, mama lui Iosif tocmai mulgea vaca. Copilul Iosif care avea atunci şapte ani şedea pe treptele casei şi se uita la mama lui şi la vacă. Dintr-odată văzu cum dintre celelalte vaci din curte se repede spre ea un tăuraş tânăr pe care nimeni nu-l ştia că împunge.
Mama, aplecată la muls, a fost izbită pe neaşteptate da taurul înfuriat. Apoi luată în coarne şi trântită la pământ, zdrobită cu capul şi călcată în picioarele taurului.
Copilul înspăimântat începu să strige şi să plângă. Dar până să vină tata şi alţi oameni spre a-l alunga pe taurul înnebunit şi furios, mama era aproape moartă.
Au luat-o pe braţe şi au dus-o în casă. Au făcut pentru ea tot ce se pricepeau pe atunci, – dar după câteva zile Iosif şi fraţii lui nu mai aveau mamă.
În zilele zăcerii mamei, toţi copilaşii stăteau nemângâiaţi şi plângând în jurul patului ei, fiecare întrebând-o cu ochii în lacrimi de zeci de ori:
– Mamă, te mai doare?
Iar mama, adunându-şi ultimele puteri le spunea cu glasul tot mai stins ca dintre nişte săgeţi de foc:
– Nu, dragii mamei, nu mă mai doare. Şi îi privea pe rând în ochi pe toţi.
Ochii cei mai trişti şi inima cea mai zdrobită erau a lui Iosif. Mama vedea şi simţea bine aceasta. Tot timpul zăcerii ei, el a stat aproape neclintit în picioare lângă patul ei, privind-o cu presimţirea celei mai mari dureri şi aplecându-şi capul pe aşternut lângă sânul ei.
Sub perna ei, Iosif vedea şi acum psaltirea sfântă de care mama lui nu se despărţise niciodată şi din care el o văzuse de atâtea ori citind şi rugându-se cu multe lacrimi.
Într-o clipă, mama simţind bine că ea va muri curând, pe când Iosif stătea iarăşi lângă ea, întinse cu greu mâna ei slăbită şi luând psaltirea de sub pernă o sărută cu lacrimi. Apoi punând-o în braţele lui Iosif îi zise cu glasul încet şi întretăiat de suspine:
– Tu dragul mamei, vei fi un copil al lui Dumnezeu şi un slujitor al Lui! Văd pe faţa ta semnul că El te-a ales să fii al Său. Ţine psaltirea mamei. Din ea să înveţi să-L iubeşti pe Domnul şi să te rogi Lui. Eu mă duc la El şi nu mai am nevoie de ea. Dar tu s-o iubeşti mai mult ca pe orice avuţie din lume, că în ea va fi mântuirea ta şi a multora prin tine…
Şi mama, cu ultima ei putere, cuprinse capul lui Iosif. Cu ochii scăldaţi în lacrimi îl sărută pentru ultima dată şi cu ultimul ei sărut. Apoi îşi lăsă sfârşită, capul pe pernă şi închise ochii, abia mai putând răsufla dintre dureri.
Iosif cu psaltirea mamei în braţe, simţi ca şi cum i s-ar rupe adânc şi puternic inima dintr-odată. Un plâns sfâşietor şi neoprit i se slobozi dintr-odată. Din ochii lui îndureraţi porniră şiroaie de lacrimi udând cămaşa mamei, deasupra inimii care abia mai pâlpâia. Deasupra inimii care singură l-a iubit pe el atât de mult şi l-a putut înţelege cu adevărat. Ce cutremurător moment a fost acesta şi cât de neuitat i-a rămas copilului pe toată viaţa lui. Mai târziu el va scrie atât de mişcător despre psaltirea mamei, şi despre cuvintele ei din urmă.
În ziua următoare, mama era în sicriu.
Durerea aceasta a fost cea dintâi care s-a aşezat pe inima lui Iosif pentru toată viaţa ca o lespede grea. O, câte de acestea vor mai fi, până la cea din urmă!
După moartea mamei, copiii au rămas în grija tatălui care acum trebuia să le fie şi mamă. Acest om cinstit şi harnic în afară, s-a arătat nespus de bun şi de iubitor înăuntrul casei lui, crescându-şi copiii orfani de mamă cât se pricepea el de bine.
Dar treburile dinăuntru ale casei erau cât se poate de grele şi el încă destul de tânăr, n-a putut rămâne multă vreme singur.
Pe Dionisie, copilul cel mai mic rămas abia de un an de mama lui, l-a dat de suflet unui frate al său din Câmpeni, care n-avea copii şi care dorea să-l înfieze. Iar ca să-i poată creşte pe ceilalţi şi-a căutat şi găsit o femeie bună anume Ruxanda, din Vidra, satul lui Avram Iancu – şi s-a recăsătorit.
Aceasta a doua mamă a copiilor, Dumnezeu a vrut să fie la fel, un suflet credincios şi bun. Ea nemaiavând copii şi fiind o femeie cu frica lui Dumnezeu i-a iubit din toată inima pe copiii soţului ei ca şi cum ar fi fost şi ai ei.
Ce duios îşi aminteşte părintele Iosif până la sfârşitul vieţii lui, de dragostea acestei a doua mame, care l-a iubit pe el aproape tot atât de mult ca mama lui cea adevărată. Dragostea ei a mai îndulcit amărăciunea zilelor lui – şi i-a uşurat mult povara anilor de mai târziu.
Chiar şi Dionisie, singurul dintre fraţii lui Iosif care mai este încă în viaţă – şi care acum are peste 78 de ani, îşi aminteşte totuşi despre această mamă bună cu toată dragostea şi recunoştinţa. Dionisie nu stătea atunci la casa părintească din Certege decât uneori, vara, prin vacanţele şcolare, fiindcă el era înfiat de unchiul din Câmpeni. Dar chiar şi din aceste răstimpuri mai scurte petrecute acasă, are numai amintiri frumoase despre această mamă care la fel ca prima, îl avea cel mai drag tot pe Iosif, copilul blând care avea asupra lui atât de vădit semnul ceresc. De la Dionisie cum am spus, am aflat multe din cele scrise aici, care fie că nu mi le spusese părintele Iosif, fie că de atunci le uitasem.
Purtarea lui Iosif, inima lui, toată înfăţişarea sa îi cucerise inima acestei a doua mame şi ea îi spuse într-o zi soţului ei:
– Dumitre, Iosif este fiul meu. Pentru el eu vreau să fac totul. Vreau ca el să meargă la şcoală, să se facă preot şi să vină să slujească în satul părinţilor mei.
Aşa a şi făcut…**
*OD Media
**Istoria unei jertfe vol. I cap.2 Grâul cel care moare, Traian Dorz
