„Domnul a zis lui Moise: „Adună la Mine șaptezeci de bărbați, dintre bătrânii lui Israel, din cei pe care-i cunoști ca bătrâni ai poporului și cu putere asupra lor; adu-i la cortul întâlnirii și să se înfățișeze acolo împreună cu tine. [17] Eu Mă voi coborî și îți voi vorbi acolo; voi lua din duhul care este peste tine și-l voi pune peste ei, ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului și să n-o porți tu singur.” (Numeri 11, 16-17).
În drumul de eliberare din Egipt spre Canaan, străbate ca un laitmotiv ciclul de răzvrătire-pedeapsă divină-iertare în care se învârte poporul israelit. Dumnezeu îl scoate de sub asuprirea Faraonului folosind semne și minuni nemaivăzute, îl scapă apoi de mânia dușmanului despicând Marea Roșie și înecând carele egiptenilor, îl hrănește cu mană din cer, îl adapă cu apă din stâncă, le trimite Îngerul înainte ca scut împotriva popoarelor străine și călătorește permanent cu ei ca nor și stâlp de foc. Cu toate acestea, periodic, ei păcătuiesc împotriva Dumnezeului adevărat. Inimile lor tânjesc după dumnezei străini și după iluzia de bunăstare de care aveau parte în Egipt: „Ne aducem aminte de peștii pe care-i mâncam în Egipt și care nu ne costau nimic, de castraveți, de pepeni, de praji, de ceapă și de usturoi. (Numeri 11,5) Este uimitor cum trupul și plăcerile lui trecătoare au un ascendent atât de puternic asupra libertății, pe care omul e dispus să o piardă pentru o iluzie de fericire. Cât de scurtă și înșelătoare este memoria poporului care uită că peștii și celelalte „bogății” i-au costat sute de ani de sclavie cruntă! Ani în care promisiunile făcute de Dumnezeu părinților lor au rămas în uitare, în care identitatea le-a fost zdrobită sub munci și asupriri asidue. Și cât se amăgește omul că sufletul poate fi hrănit cu cele ale trupului și că aparentul belșug material poate adăpa setea duhului care își caută flămând alinarea: „Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noștri nu văd decât mana aceasta.” (Numeri 11,6).
În acest moment de cârtire, Moise cere, deznădăjduit de neascultarea poporului pe care îl conducea prin pustie, ajutorul lui Dumnezeu. Acesta răspunde prin împărțirea sarcinilor asupra a 70 de bătrâni, cunoscuți cu putere și autoritate: „Domnul a zis lui Moise: „Adună la Mine șaptezeci de bărbați, dintre bătrânii lui Israel, din cei pe care-i cunoști ca bătrâni ai poporului și cu putere asupra lor; adu-i la cortul întâlnirii și să se înfățișeze acolo împreună cu tine. [17] Eu Mă voi coborî și îți voi vorbi acolo; voi lua din duhul care este peste tine și-l voi pune peste ei, ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului și să n-o porți tu singur.” (Numeri 11, 16-17).
De-a lungul istoriei mântuirii, Dumnezeu a lăsat, la salturi de zeci, sute sau mii de ani, oameni care au avut peste ei Duhul Lui, borne duhovnicești care au legat sinaptic cunoașterea Evangheliei în lume. De la patriarhii Vechiului Testament, la judecători, regi, profeți, la Iisus Hristos, urmat apoi de apostoli, martiri și sfinți. Între aceștia, o bornă luminoasă este părintele Iosif Trifa, care nu de puține ori a fost asemănat în scrierile sau vorbirile fraților cu Moise. Istoria poporului evreu descrisă în primele cărți ale Vechiului Testament închipuie istoria fiecăruia dintre noi. Creați de Dumnezeu, supuși totuși firii omenești, ne-am început drumul vieții sub stigmatul păcatului, încătușați în robia necunoașterii lui Dumnezeu. Poate că, crescând în familii creștine, aveam conștiința apartenenței la poporul lui Dumnezeu, dar trăiam departe de El, în Egiptul care ne oferea mirajul bunei stări. Din această letargie am fost treziți de glasul părintelui Iosif. Dumnezeu Însuși, așa cum chiar el mărturisește, I-a încredințat solia si slujba aceasta: de a scoate poporul supus de patimi din robia păcatului și de a-l aduce la picioarele Crucii Domnului Iisus, făcându-ne astfel moștenitori ai Canaanului Ceresc promis copiilor Săi.
Privind acum, după 103 ani, peste ce a rămas, din ce a fost cândva Lucrarea Oastei Domnului, ne întrebăm cum de, totuși, prin istoria veacului tulbure ce s-a scurs, solia părintelui nostru iubit a rămas vie în inimile noastre? Poate că steagul nu mai este așa strălucitor și falnic ca la început. Poate că marginile îi sunt arse, pline de franjuri rămase în urma urgiilor războiului, a prigoanei, a duhurilor străine ce s-au înfruptat din el. Dar în centrul lui, încă se zărește de departe Iisus Biruitorul și Jertfa Sa. În urmașii părintelui, Dumnezeu a pus din duhul pe care îl purta dumnealui. În trupul firav și măcinat de suferințe, strălucea duhul profetic pe care Dumnezeu l-a luat din Moise, din David, din Ilie, din Sf. Apostol Pavel, din Sf. Ioan Gura de Aur și l-a dat părintelui. Și, dacă noi suntem urmașii părintelui Iosif, aleși de Domnul Iisus în această Lucrare Sfântă, să ne rugăm fierbinte ca El să ia din duhul părintelui și a înaintașilor sfinți și să îl pună peste noi. Să ne însuflețească și pe noi același duh cu toate roadele sale. Duhul curajului de a-L mărturisi pe Iisus Hristos Cel Răstignit celor de lângă noi, duhul puterii de jertfire și de muncă în ogorul Domnului, duhul statorniciei și al identității neștirbite, duhul unității și al iubirii de frați! Să nu ne lăsăm amăgiți de înșelătorul confort pe care îl dă nelucrarea, lenea, compromisul cu păcatul.
Să lăsăm în urma noastră robia acestei lumi și să căutăm să fim adunați cu toții în jurul Domnului, aduși la El de părintele Iosif și însuflețiți de duhul lui! Amin!
Anca Popa
