„Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința!” (Evrei 13:7)
„M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci și o pildă cum să-L urmați”. (pr. Iosif Trifa)
De fiecare dată, amintirile care poartă viață, păstrează sau readuc pe cale. Februarie este luna aducerilor aminte de cei care ne sunt înaintași spre Hristos: fratele Marini, părintele Vasile Ouatu, dar, îndeosebi, părintele Iosif Trifa.
Până în anul 1918, Transilvania n-a făcut parte din trupul țării, ci a avut de suferit o stăpânire străină, care nu iubea nici limba și nici credința românilor din ea. Cu toate acestea, în adâncul fiecărui țăran ardea dorul de libertate și unire cu patria mamă. Înflăcărați de acest ideal au pierit uciși Horia, Cloșca și Crișan, a călătorit neobosit cu literatură badea Cîrțan și a luptat Avram Iancu.
În aceste vremuri și împrejurări, s-a născut părintele Iosif, în satul Certege din Munții Apuseni, în 3 martie 1888, din părinții Dumitru și Ana Trifa. Bunicul său a primit drept mulțumire pentru slujirea sa credincioasă, din partea lui Avram Iancu, Psaltirea semnată de marele mitropolit Șaguna. Printr-o împrejurare nefericită, rămâne orfan la vârsta de 7 ani și primește de la mama sa, pe patul morții ei, același dar – Psaltirea împreună cu cuvintele: “Să o iubești mai mult decât orice pe lume, căci în ea va fi mântuirea ta și a multora.”
Anii au trecut, iar el, după terminarea claselor primare în satul natal, face gimnaziul la Beiuș, loc unde înțelege lupta care se ducea împotriva graiului și a culturii române. Astfel, într-o scrisoare adresată unui elev din Iași, împărtășește această durere și se arată neclintit în dorința de a cultiva conștiința iubirii de neam, limbă și literatură.
Apoi merge la Sibiu unde, în 1910, termină Academia Teologică. Este numit învățător în satul Vidra în același an, și, după căsătoria cu Iuliana, un an mai târziu, devine preot. Astfel, cunoaște mai îndeaproape durerile moților, cei lipsiți și nedreptățiți de autorități, și, la cei 23 de ani ai săi, simte din plin conștiința răspunderii nu doar pentru nevoile materiale, cât, mai ales, pentru cele spirituale ale sătenilor. Își pune la dispoziție uneltele (boii, carul) oricărui om aflat în lipsă, cât și casa pentru studiu biblic. Mai presus de acestea, se dăruiește pe sine însuși, jertfind totul pentru a asculta, sfătui și ajuta pe cei văduvi sau săraci. O, adânc al Înțelepciunii lui Dumnezeu, care a știut să pregătească din timp pe cel ce avea să ajungă și văduv, și în lipsă,…și, totuși, nespus de bogat.
Se luptă să-i smulgă pe oameni de la „găoage”, din formalism. Ani de zile luptă ca să-L arate pe Hristos atât prin cuvânt, cât și printr-o purtare curată.
Primul război mondial a adus cu sine mizerie, lipsuri și moarte. În acea vreme, părintele Iosif își duce pe ultimul drum 3 copii și, în cele din urmă, soția. Are parte din plin de cuptorul durerii, rămânând cu un copil și văduv după doar 7 ani de căsătorie. Târziu înțelege că Domnul i-a luat orice sprijin din lumea aceasta (familie, avere, prieteni), ca să-l alipească deplin și pe totdeauna de El. Și, deși trece prin toate aceste încercări, rămâne neclintit și încrezător în biruință.
Părintele Iosif a avuta parte de toate aceste suferințe până la vârsta de 30 de ani, când a rămas singur.
Dar să ne întoarcem privirile către noi. Tinerețea este vârsta marilor aspirații, a visurilor de a construi o casă, de a forma o familie, de a deveni „cineva”. Toate aceste lucruri, oricât de necesare ar fi, nu împlinesc. Și oare nu ne pot fi luate într-o clipă? O, ce folos mântuitor am avea dacă, mai întâi, L-am căuta și afla cu adevărat pe Domnul! În El am găsi mântuirea din păcat, liniștea nezdruncinată a inimii și, apoi, toate celelalte planuri bune ale noastre se vor realiza fericit prin El. Tineri fiind, să nu uităm de iminența morții, a judecății și să ne pregătim nu doar pentru viață, ci pentru veșnicie.
Pentru noi a plătit Domnul Iisus în floarea vârstei fiind, să-I dăruim și noi tinerețea și viața pe deplin.
Părintele Iosif Trifa a ales să-l slujească pe Domnul din tinerețe. Având parte de suferințe și lipsuri, a înțeles că singurul sprijin tare este în Hristos. Cea mai mare cinste pe care i-am putea-o aduce ar fi urmarea pildei lui, o viață trăită pentru Dumnezeu. Ne sunt puse în față binecuvântarea unei vieți fericite cu Domnul, cât și blestemul plăcerilor trecătoare ale lumii. Alegerea aceasta aduce cu sine o răsplată sau o pedeapsă veșnică. Tu, dragă suflet, ce alegi?
“Când azi în fața ta stau două cărări pe care poți umbla,
a mântuirii și-a pierzării, alegi ce vrei – dar nu uita!
Dar nu uita, dar nu uita că-i veșnică răsplata ta,
și-n locul care ți-l alegi te duci pe veci, pe veci de veci.”
-Fr. Traian Dorz-
David Rusu
