Litera omoară, dar Duhul face viu! (2 Corinteni 3:6)
Vorbirea părintelui Iosif ținută la Rusalii, în adunarea Oastei Domnului din Sibiu.
Iubiţi fraţi şi surori! S-a vorbit mult şi se vorbeşte mult despre Oastea Domnului! Se vorbeşte, poate, prea mult. Toată istoria ei este însă scurtă şi simplă. Toată istoria ei se află în paginile Scripturii. Eu am citit mult în Scripturi şi am observat un lucru. În lucrurile mântuirii sufleteşti, nu se mai petrece nimic nou. Nimic nou şi nimic mai mult decât e scris acolo. Ci doar adevărul din Biblie se repetă mereu în alte şi alte forme.
Aşa e şi cu Oastea Domnului. Ea nu e ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Scripturi. Şi în special, Oastea este una din frământările vieţii primilor creştini. Ca şi viaţa primilor creştini, Oastea este opera Cincizecimii, este lucrarea Cincizecimii. Ea a ieşit din lucrarea şi revărsarea Duhului Sfânt. De aceea i-am ales, ca praznic special, praznicul Duhului Sfânt.
În istoria mântuirii neamului omenesc, Cincizecimea este, desigur, un hotar nou, un hotar de lume nouă, de viață nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus pecetea Duhului Sfânt. Cincizecimea a întărit acest zapis cu pecetea Duhului Sfânt.
Cincizecimea a dat pe primii creştini. Cincizecimea i-a dat pe creştinii cei adevăraţi. Cincizecimea i-a dat şi pe apostolii cei adevăraţi. Şi aceştia împreună – apostolii şi credincioşii – au format Biserica cea adevărată, Biserica cea vie, Biserica Duhului Sfânt. Cincizecimea a lăsat în lume dragostea şi frățietatea primilor creştini. Nu este ceva mai minunat decât să citeşti prin Faptele Apostolilor viața primilor creştini, rămaşi după ziua Cincizecimii. Rămâi uimit de traiul lor. Citind, parcă simţi Duhul ce lucra în ei şi printre ei. Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet… un mare dar era peste toţi… se cutremura locul unde se rugau. (Faptele Apostolilor 4, 31-35). Stăruiau în învățătura Apostolilor, în legătură frățească şi în rugăciuni (Faptele Apostolilor 2, 41-47).
Şi Cincizecimea a mai făcut ceva. Mântuitorul a aflat în lume „litera legii” şi a slobozit în lume Duhul. Se ridică însă şi aici marea întrebare: de ce n-a rămas, până la sfârşit, această operă a Duhului Sfânt? De ce n-a rămas Cincizecimea până la sfârşit în viața şi traiul creştinătății? Căci doar nu se poate tăgădui adevărul că s-a dus de mult, de mult, traiul şi viața primilor creştini. Creştinătatea de azi, pusă faţă în faţă cu creştinătatea din Faptele Apostolilor, cu viaţa primilor creştini – e ceva de necunoscut. Cineva spunea că creştinul de nume de azi, pus alături de creştinul cel viu din Faptele Apostolilor – e întocmai ca și omul cel viu pus alături de omul schimonositură, care se împlântă prin semănături pentru a speria cu el ciorile.
Întrebarea de ce a slăbit viața primilor creștini nu e grea de dezlegat. Creștinismul a ajuns acolo unde e azi pentru că creștinii n-au rămas în duh, ci rând pe rând s-au întors iarăși la „literă”. În viața creștinătății, în istoria mântuirii s-a dat și se dă, o mare bătălie între duh și literă. Între creștinismul cel gol și între creștinismul cel plin de Duh Sfânt. Creștinii cei dintâi, câștigaseră cu totul această bătălie; biruiseră cu totul „litera”. Dar în curgerea vremii, încetul cu încetul „litera” a început iar a omorî „duhul”. Încetul cu încetul creștinii s-au întors iarăși la „literă”. S-au întors iar la „acele începuturi sărăcăcioase cum le numește apostolul Pavel. Deja, pe timpul apostolului Pavel, vedem o luptă îndârjită între duh și literă. Litera iar prinsese putere. Și pe urmă… litera a biruit. Creștinismul s-a golit de duh și s-a umplut iar de literă.
Foarte bine – va zice cineva – dar Biserica a rămas. Da! E аdevărat, Biserica cea întemeiată în ziua Cincizecimii, a rămas și va rămânea, până la sfârșitul veacurilor. Dar răul e că, rând pe rând, Biserica și-a pierdut tot mai mulți și tot mai mulți din copiii ei cei duhovnicești, din copiii ei cei adevărați.
Într-un loc zice apostolul Pavel marile vorbe: „Nu știți că trupul vostru este biserica Duhului Sfânt care locuiește în voi?” „Au nu știți că voi sunteți Biserica lui Dumnezeu și Duhul Sfânt locuieşte în voi?” (I Corinteni 3, 16). Ei bine! Tocmai „biserica” aceasta – biserica din noi – a slăbit şi s-a stricat în scurgerea vremii. Creştinii cei duhovniceşti au început a deveni oameni lumeşti. Din biserica lor a fugit Duhul Sfânt şi s-a aşezat duhul acestei lumi. A fugit „porumbelul” şi s-au aşezat ciorile păcatelor. Litera şi lumea au omorât duhul. Aşa că despre mulți creștini s-ar putea zice azi: „voi sunteți biserica duhului veacului acestuia”. Şi fireşte, odată cu aceasta s-a resimțit şi Biserica. A slăbit şi Biserica. Pentru că Biserica o formează copiii ei cei vii, cei duhovniceşti.
Aici intră rosturile Oastei şi Istoria Oastei. Noi, ostaşii Domnului, am fost învredniciți de Dumnezeu să ne cerceteze cu Duhul Lui cel Sfânt. Un vânt ceresc a suflat peste noi şi ne-a trezit la o viaţă nouă. O cincizecime a suflat cu putere peste noi şi ne-a trezit la viaţa primilor creştini. Noi eram morții din văile lui Ezechiel. Ne omorâse „litera” şi păcatul. Şi din moarte ne-a înviat suflarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a făcut din noi frați şi surori. Duhul Sfânt a înviat între noi traiul şi frățietatea primilor creştini. Duhul Sfânt a făcut adevărate minuni cu noi.
Iar Biserica trebuie să se bucure de această revărsare, de această minune. Biserica s-a întărit cu această revărsare. Şi nu ne putem închipui ca Biserica ar putea să urască şi să prigonească pe cei mai buni copii ai ei. Ne îngrozim şi numai la gândul că s-ar putea împlini cele de la Ioan 9, 25: să fie alungaţi cei ce strigă „orbi eram şi acum vedem”. Multe biruințe a făcut Oastea Domnului. Cea mai mare, eu socot că e lupta ce a dat-o cu litera. Din creştini de literă, am făcut creştini de duh. Din creştini de nume, am făcut creştini de faptă. Şi lupta aceasta, iubiţii mei, nu e gata. Ea se dă cu furie. Căci satan tot aici se învârte. Ca să fure Duhul din Oaste. Să fure miezul ca să rămână găocile… Iubiţii mei! În frământarea de acum, eu văd bătălia între duh şi literă. Marea bătălie se dă azi la punctul acesta: va birui Oastea litera, sau va fi biruită de literă? La punctul acesta cădem sau biruim. La punctul acesta va cădea Oastea sau va birui; va rămâne sau va pieri. Oastea va trăi şi va birui numai până va sta sub suflarea şi revărsarea Duhului Sfânt. Când va zbura „porumbelul” acesta, Oastea şi-a sfârşit viața. Va rămânea în țara aceasta mai mult ca o „societate”.
lubiții mei! Eu mulțumesc lui Dumnezeu că pe mine, un vas slab şi nevrednic m-a folosit Domnul în lupta aceasta. Şi dacă în lupta aceasta, mi-am pierdut liniştea, mi-am pierdut averea, mi-am pierdut viaţa, nu-mi pare rău, ci dau slavă lui Dumnezeu, şi până la ultima răsuflare voi lupta ca să biruie duhul.
În scoala apostolului Pavel am învățat, să-L apăr cu îndârjire pe Isus cel răstignit față de litera legii. Şi până la sfârşit ÎL voi apăra. Şi dacă în lupta aceasta mi-se va cere şi prețul vieții – sunt gata să-l dau oricând. Şi voi striga mereu şi pe frații mei de la fronturi, să stea şi ei până la sfârșit în lupta aceasta, făcând strajă cu toții în jurul lui Isus cel răstignit. Să nu ne fure satan pe Isus cel răstignit. Să nu-L pierdem pe Isus cel răstignit.
Slăvit să fie Domnul! S-a trezit şi „Samaria” noastră. Suflă cu putere Vântul cel ceresc şi peste hotarele țării noastre. Prin poporul românesc, a început război ceresc. Şi dacă în acest război ni se cer şi jertfe şi suntem prigoniţi şi urâţi – apoi să dăm slavă lui Dumnezeu şi pentru aceasta. Ele sunt o mărturie că suntem cu adevărat pe câmpul de luptă al Domnului. Şi vom lupta până la sfârşit pe acest câmp de luptă ca să dobândim pe urmă cununa vieţii celei veşnice.
Şi acum, la despărțire, câteva cuvinte pe cari vă rog să le duceți şi fraților de pe la fronturi. Spuneți fraților, că „toate le pot în Hristos, care mă întăreşte”(Filipeni 4, 3). Spuneţi-le că „puterea mea în slăbiciune se adevereşte; am plăcere în slăbiciuni, în пеcazuri, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12, 10). Spuneti-le că „vă port pe toți în inima mea (Filipeni 1, 4), „vă am pe toți în inima mea, ре viaţă şi pe moarte şi mă laud cu voi, bucuria mea (Filipeni 4, 1) şi, pentru voi „sunt plin de mângâiere şi îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile” (2 Cor. 7, 4). Rugaţi-vă pentru mine, precum şi eu „în toate rugăciunile mele mă rog pentru voi (Filipeni 1, 4). Rugați-vă pentru mine ca ori de câteori îmi deschid gura, să vorbesc cu îndrăzneală, aşa cum trebuie să vorbesc” (Efeseni 6, 20). Spuneţi fraților să nu fie îngrijorați de cele ce s-au petrecut aici. Să nu fie îngrijorați de judecata ce s-a făcuit aici. Căci va veni odată judecată după dreptate şi toți cel cu inima curată o vor găsi bună (Psalm 94, 14). Domnul are grijă de copiii Lui, a Lui să fie slava, în vecii vecilor, amin.*
Pr. Iosif Trifa
*Isus Biruitorul nr.26 din 23 Iunie 1935
