„…Astfel în dimineaţa zilei de 31 martie la ora 8 eram iarăşi cu Domnul meu Isus Hristos, prezent la miliţia oraşului Alba Iulia, spunând ofiţerului de serviciu cine sunt şi pentru ce am venit.
Îndată am fost chemat la un civil mai în vârstă cu o înfăţişare mai inteligentă şi cu o atitudine de pisică blândă. De altfel feţele acestea inteligente ştiu să aibă o astfel de atitudine chiar şi atunci când îţi pregătesc cea mai nemiloasă cursă. Aşa cum văd că ni se pregăteşte nouă acum. Mi-a spus că este colonel şi că el se ocupă de problema noastră.
Au urmat trei zile lungi de anchete şi cercetări – ca pentru cine ştie ce crimă de uneltire primejdioasă împotriva ţării…
… Odată cu încheierea declaraţiei, ar fi trebuit să se termine totul până la decizia procuraturii, dar nu s-a petrecut aşa. Venind superiorul m-a luat din nou la întrebări. Voia acum să ştie pe larg şi amănunţit despre toată Istoria Oastei Domnului. Despre cauzele care au determinat apariţia ei, despre începutul şi desfăşurarea ulterioară a activităţii ei. Despre toate evenimentele ei mai importante, – până astăzi.
– Despre toate acestea te rog să-mi vorbeşti cât mai amănunţit – zicea el – fiindcă este nevoie să le ştiu pentru a-mi fixa problema dv. în contextul general al evenimentelor şi evoluţiei faptelor din Istoria Oastei Domnului.
Eu i-am zis:
– Mă bucur sincer de acest lucru indiferent cu ce gând faceţi dv. ceea ce vreţi să faceţi… Totdeauna am dorit ca oricine se ocupă de noi să cunoască bine adevărul nostru pentru ca atitudinea şi hotărârea care o va lua să fie în deplină cunoştinţă faţă de adevărul acesta. Căci numai astfel şi responsabilitatea acelui om rămâne veşnică şi întreagă.
De fiecare dată când am ajuns în faţa cuiva care se ocupă de cauza Domnului simt că trăiesc un moment de importanţă veşnică atât eu cât şi cel din faţa mea. Cum era cu Pilat în faţa Mântuitorului. Ori cu Cezarul în faţa sf. Pavel. Omul acesta poate niciodată nu va mai veni în faţa mea, ori eu în faţa lui decât la Judecata lui Hristos şi pentru ca atunci să nu fiu găsit vinovat nici faţă de Hristos nici faţă de el, caut să mă port de pe acum în aşa fel încât atunci să fiu liniştit şi la Cel Dintâi şi la cel din urmă… Ce bine ar face toţi cei care se interesează despre adevăr, dacă ar face ca acest colonel care doreşte acum a cunoaşte limpede Lucrarea Oastei Domnului, apoi a o judeca.
– Domnule Dorz, – îmi zise el, eu v-am cunoscut pe dv. mai demult, v-am citit poeziile şi unele lucrări şi doream mult să stăm odată de vorbă împreună. Dar în alte condiţii nu în astea…
– Nu-i nimic domnule colonel – i-am răspuns eu – mă bucur că dacă a trebuit să se întâmple şi aşa, măcar să am a face cu cineva care ne cunoaşte nu cu un necunoscător al nostru. Cum am avut de atâtea ori în lungile noastre încercări de mai nainte când ne-au osândit pe nedrept cei care nu ne-au cunoscut şi nici nu ne-au întrebat ca dv. ca să ne cunoască. Cei care nu ne cunoşteau nu-i prea mare mirare că ne-au judecat pe nedrept ori ne-au osândit chiar nejudecaţi. Acum cineva care ne cunoaşte credem că ne va judeca cel puţin după dreptate.
– Pe mine mă preocupă de multă vreme problema Oastei Domnului, şi adevărul ei istoric. Am dorit mult să aflu acest adevăr dintr-o sursă competentă dar până acum n-am avut această ocazie. Acum mă bucur că o am şi vă rog să-mi descrieţi cât mai detaliat totul după cum v-am mai cerut. Cine a înfiinţat Oastea Domnului – şi când? Ce rol au avut în ea preotul Iosif Trifa, mitropolitul Bălan, d-ta şi alţii? Ştiu şi de învăţătorul Marini de la Săsciori, dar el prin moartea lui grabnică n-a avut o prea mare importanţă. Când a murit preotul Iosif Trifa şi cum s-au desfăşurat apoi evenimentele mai importante? Ce cărţi a scris el? Câte reviste a scos? Ce denumiri au avut? Cum a fost cu tipografia? Dar d-ta ce cărţi şi ce reviste ai tipărit, înainte de 1948? Dar după? Ce rol a avut Viorel Trifa în Oaste? Dar Wurmbrandt, dar Moldoveanu? Când aţi cerut legalizarea Oastei şi cu cine aţi stat de vorbă în problema asta? Câtă închisoare ai făcut – şi unde?…
A trebuit să-i declar mai întâi verbal foarte amănunţit, – mai răspunzând pe parcurs şi la alte întrebări privitoare la nelămuririle care le mai avea. I-am vorbit foarte cinstit şi sincer, cald şi deschis la toate. Iarăşi nu avea de ce să-mi fie nici ruşine şi nici frică de nimeni şi de nimic. Faptele erau cunoscute iar eu umblam în lumina lui Dumnezeu şi la lumina zilei cu toate. Dimpotrivă, îmi făcea o mare bucurie să-i spun cât mai pe larg aceste adevăruri.
Am avut astfel un bun prilej să-i vorbesc despre mesajul ceresc trimis de Dumnezeu poporului nostru şi fiecăruia din noi prin Lucrarea Oastei Domnului, în cel mai crucial moment al poporului nostru şi al Bisericii noastre, imediat după câştigarea independenţei noastre naţionale, precum ca odată cu aceasta să ni se dea şi independenţa noastră sufletească prin dezrobirea de sub asuprirea duşmanilor dinăuntru – care erau păcatele noastre naţionale şi personale: alcoolismul, sudalma, fumatul, analfabetismul şi celelalte rele de orice fel… I-am dovedit cum Oastea Domnului a început şi a dus un necruţător război de dezrobire naţională şi personală de sub tirania acestor asupritori. Şi că în cea mai mare parte a reuşit atât de minunat… Dar ce minunat ar fi astăzi acest rezultat mult mai mare, dacă n-ar fi fost împiedicată de atâta orbie şi ură să facă liniştită această operă de mântuire spre binele poporului şi al Bisericii… Căci şi Biserica noastră se afla atunci după întregirea ţării în faţa unora dintre cele mai mari datorii ale ei… Ce mare şi binecuvântat folos ar fi putut avea şi naţiunea şi credinţa noastră prin puterea cerească şi înnoitoare a mesajului adus de Oastea Domnului şi prin ce salt uriaş ne-ar fi ridicat ea la nivelul celorlalte popoare vrednice şi luminate, mult mai repede chiar de cum s-au ridicat acestea… La vremea aceea multe capete şi multe condeie luminate au văzut şi au prevăzut aceasta şi s-au exprimat curajos şi competent pentru acest adevăr… Păcat că a fost mai tare şi mai activă împotrivirea. Şi s-a schimbat astfel totul din bine în rău împiedicându-ne până cine ştie când realizarea acestei idei atât de specifice structurii sufletului şi credinţei noastre. Dar atât de puţin înţeleasă de cei care aveau o răspundere istorică şi sfântă să o primească. Şi să o sprijinească cu toată graba şi bucuria.
Noi am avut însă cu toată împotrivirea mai marilor noştri, permanent în inimile noastre neclintită convingerea sfântă că va veni odată o vreme şi se va ridica odată o conştiinţă cinstită şi competentă, care va gândi cu simţ de înaltă răspundere pentru soarta acestui popor şi acestei biserici – şi acela va recunoaşte şi va aprecia cât bine poate să facă Dumnezeu naţiunii noastre prin această Lucrare… Şi această convingere tot atât de puternică o avem şi astăzi. Cu ea trăim şi cu ea vom muri, încredinţaţi că dacă mântuirea neamului nostru şi salvarea Bisericii noastre vor veni vreodată, acestea vor putea veni numai prin Oastea Domnului. Că dacă nu vor veni prin ea, s-ar putea să nu mai vină niciodată…
– Care a fost cel mai efectiv mijloc de propagandă al Oastei?
– Cartea, Cuvântul scris în cărţile şi foile răspândite în cele mai largi pături ale poporului. Cartea este lumină şi eliberare. Oricine pune o carte bună în mâna unui om sau a unui popor, îi deschide aceluia ochii şi îi aprinde o lumină în întuneric. Dar oricine ia unui om sau unui popor din mână o carte, acela îi stinge lumina şi îi orbeşte ochii… De aceea Oastea Domnului în decursul celor 60 de ani de existenţă a ei a depus nişte eforturi şi jertfe extraordinar de mari pentru a aprinde şi răspândi în popor lumina cărţii sufleteşti. S-au tipărit şi răspândit în decursul acestor ani milioane de cărţi şi reviste, calendare şi foi religioase, la preţul cel mai scăzut posibil spre a fi la îndemâna tuturor. Acestea au adus un aport nebănuit de mare la moralizarea şi culturalizarea maselor celor mai largi ale poporului nostru în unul dintre cele mai critice vremuri ale istoriei noastre. Cărţile Oastei au dat o nouă dimensiune credinţei şi o nouă morală unor mari mulţimi. Au tămăduit multe rane sociale şi au culturalizat şi înnobilat sufleteşte mari mulţimi de cititori mai ales dintre muncitori şi ţărani. Mulţi învăţau carte numai din dragostea de a gusta scrisul acestor cărţi. Va veni odată vremea să se recunoască şi aceasta.
– Care a fost activitatea d-tale publicistică înainte de 1948 şi după?
– Încă din 1931-1932 deci de la vârsta de 17-18 ani am început să scriu şi să public lucrări religioase prin gazetele şi cărţile Oastei Domnului care îşi aveau sediul la Sibiu. Din 1934 am fost chemat acolo şi am făcut parte din redacţia preotului Iosif Trifa cel care înfiinţase Oastea Domnului în 1923. Până în 1948 am tipărit legal aproape 20 de titluri de cărţi şi calendare în zeci de mii de exemplare, apoi reviste şi foi cu tiraj foarte mare pentru vremea aceea şi cu răspândire nu numai în ţară ci şi peste hotare în alte ţări şi continente.
După 1948 când fără voia noastră am fost aruncaţi în ilegalitate noi totuşi am continuat pe cât am putut să lucrăm tot aşa convinşi fiind nu numai că munca noastră este tot aşa de necesară ca şi înainte, dar şi pentru că eram mereu tot mai solicitaţi de mulţimea de cereri din partea fraţilor din Oastea Domnului, dar şi a altor cititori. Am scris şi am răspândit cât am putut de mult în tot timpul acesta lucrări de acelaşi conţinut şi de aceeaşi natură cum fuseseră şi cele tipărite legal.
– Dar acest lucru nu-ţi era autorizat să-l faci!
– Suntem un popor de peste 20 de milioane de suflete de ortodocşi şi totuşi aceste milioane de suflete nu avem în ţara noastră acum nici măcar o editură care să tipărească o carte religioasă în tiraje de masă. Nu avem o gazetă religioasă în tiraj suficient. Nici măcar cărticica de rugăciuni tipărită de biserică aşa cum este veche de sute de ani, nu se poate găsi decât de 3-4 la sută dintre credincioşi… Şi preţul ei este nespus de ridicat. Nici măcar calendarul-foaie de perete nu se găseşte în număr suficient să-l cumpere omul, o dată pe an, deşi se vinde cu 10-15 lei… O simplă bucăţică de hârtie… Şi nevoile sunt atât de mari. Cum atunci să nu faci tot ce poţi pentru acoperirea acestor nevoi? Mai ales că noi avem o tradiţie de zeci de ani în privinţa literaturii religioase. Şi avem o mare masă de cititori formaţi.
– Cum, dar Biserica nu tipăreşte cărţi şi gazete religioase? Telegraful Român de la Sibiu ce-i?
– Biserica tipăreşte lunar sau trimestrial o serie de reviste teologice scrise de erudiţi şi pentru erudiţi, în tiraje minime şi cu un conţinut savant istoric, dogmatic, folcloric, social-politic, etc. de interes strict clerical ori oficial-informativ, dar fără absolut nici o legătură cu cele mai arzătoare probleme şi trebuinţe adânc sufleteşti ale oamenilor. Aceste reviste ajung numai în biblioteci şi pe cele mai multe nu le mai răsfoieşte nimeni niciodată. Netăiate îngălbenesc şi pier acolo. Tot aşa se întâmplă şi cu puţinele cărţi de cult tipărite în tiraje totdeauna insuficiente şi pe lângă că sunt foarte scumpe se tipăresc foarte rar şi nici nu ajung la masa credincioşilor. Iată tot ce avem.
Ba mai mult, vă spun acum o realitate foarte tristă dar adevărată: ştiu un mare număr de credincioşi ortodocşi care pentru a citi o pagină de tâlcuiri biblice – chiar şi numai din Vechiul Testament, se abonează la revista Cultului Mozaic şi cumpără cărţile rabinului evreu Moses Rosen. Aceste reviste şi cărţi se găsesc în număr oricât de mare şi la un preţ destul de ieftin. Oamenii în lipsă totală de altceva, le citesc deşi în ele apar referiri jignitoare la adresa credinţei noastre creştine. Evreii sunt doar 30.000 de suflete în ţara noastră şi ei totuşi au ştiut să se organizeze atât de frumos şi de bine că au şi reviste şi cărţi. Să nu ne consideraţi antisemiţi căci noi iubim acest popor biblic şi care este poporul lui Dumnezeu, căruia noi toate celelalte popoare le datorăm o dragoste şi preţuire deosebită, – dar nu putem să nu vedem cu durere de ce noi nu putem face aşa cum fac ei. Şi noi suntem 20 de milioane şi nu avem aproape nimic. Pentru asta am lucrat.
– Ne cam iei în vârful peniţei, d-le Dorz!
– Aceasta nu-i o glumă, domnule colonel. Este o tragedie şi vorbesc despre ea cu toată durerea sufletului meu. Eu sunt un om simplu ca Badea Cârţan, acel cioban de la Făgăraş de acum o sută de ani care tot aşa vedea nevoia de carte a poporului şi cu riscul vieţii sale a adus cartea sufletească din Bucureşti peste munţi, peste graniţa cea nedreaptă de atunci în acest Ardeal care a avut atât de mult de suferit din lipsa luminii şi a libertăţii sufletului său. Dacă nu era atunci nimeni care să se ocupe de asta, era el un om simplu dar cu un suflet uriaş. Acum tot aşa, dacă nimeni nu se află să-l doară de această stare, iaca fac şi eu ce pot ca el. Şi tot cam cu acelaşi preţ.
Traian Dorz
*Istoria unei Jertfe vol. 4 cap. 6 Alte amare adevăruri.
