Vestea plecării Acasă a fratelui Emi Ionescu mi-a atins o coardă sensibilă a sufletului. Fiind amândoi născuți în același an, 1986, trecerea lui în veșnicie m-a făcut să meditez mai adânc la fragilitatea firului vieții și la clipa tainică în care voi sta, față în față, cu Domnul și Mântuitorul meu. Vă las aici aceste versuri așternute pe hârtie mai demult, dar care astăzi rezonează profund:
Dor înmormântat Când va fi odată să stăm față-n față, Dorul meu, Iisuse, fi-va-nmormântat. Vor cădea deodată sloiuri mari de gheață, Străluci-va numai Chipu-Ți minunat. Țes de-atâta vreme fire de iubire, Împletite-n cânturi, lacrimi și suspin. Ți le-aduc, Iisuse, fără tânguire, Ca pe-o punte albă peste-al morții chin. Când va fi să vină clipa-nseninată, Să Te strâng în brațe, Preaiubitul meu, Voi urca ușoară și despovărată, Și-Ți voi fi mireasa, smulsă de la greu. Atunci noaptea-n mine fi-va spulberată Și-oi păși prin zarea veșnicului har. Îți voi da, Iisuse, inima curată, Limpezită-n lacrimi, arsă pe altar. Nu voi vrea nici slavă, nu voi vrea odihnă, Numai Chipu-Ți dulce să-L văd neîncetat. Mâna Ta cea bună-n Brațe să mă țină. Dorul meu, atuncea, fi-va-nmormântat.
Cristina Puscas
