“Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită, zis-ai ucenicilor Tăi, Hristoase, Dumnezeul nostru. Iar Iuda cel fără de lege n-a vrut să înțeleagă.” (Antifonul al 3-lea, Denia de Joi seara)
Scriu puțin. Scriu greu. Scriu ca măcar eu să citesc. Totuși, să scriu despre rugăciune îmi este cel mai greu. Nimeni nu vrea să-și pună sare pe rană… Trăim vremuri tulburi. Nu e numai nor, dar nici senin nu e. Nu e numai război, dar nici nu domnește pacea. Nu e numai durere, dar și bucuria parcă e dozată cu pipeta. Nu e numai valea plângerii, dar și „Taboruri” sau „Betanii” parcă tot mai scurte. Dacă la scăldătoarea Vitezda „tulburarea” venea de sus, ținea puțin și era tămăduitoare, tulburarea vremilor noastre parcă nu se mai sfârșește și lasă răni tot mai adânci. Aștepți limpezirea apelor și parcă mereu prin ape tulburi. Dac-ar fi să facem o anamneză sinceră și să ne privim în oglinda limpede a Cuvântului lui Dumnezeu, diagnosticul ar fi necruțător: Ioan 3, 19. Iar întunericul apasă, veștejește, adoarme și în final ucide.
Ce bun e Domnul că și în astfel de stări nu ne lasă fără nădejde. Când sufletul ți-e cuprins de întristare ca de moarte (Marcu 14, 34), se cere veghere și rugăciune. Ispita vine înaintea căderii. Iar înaintea ispitei se cere veghere. Iar vegherea cere rugăciune. Când privim la viața noastră de rugăciune, înțelegem câtă veghere este în ea. Și câtă ispită…
Ce clar și limpede au înțeles părinții noștri înaintași și acest adevăr. Să te rogi înainte să vorbești, să te ridici de pe genunchi înainte să mărturisești. Ce model strălucit de viață de rugăciune a fost și rămâne fratele Ioan Marini. A plecat la Domnul la o vârstă fragedă, de doar 39 de ani. Și totuși, ce sus urcase pe scara rugăciunii într-un timp așa de scurt. “La Corina, lângă Arad, unde am mers împreună cu alți frați, luni dimineața, când sătenii mergeau la coasă, l-am văzut și l-am auzit pe fratele Marini în grădina unui frate, rugându-se cu plânset mare. Fratele cu grădina mi-a spus că s-a rugat acolo toată noaptea.” (din mărturia fr. David Bălăuță). După o adunare la Sâmbăteni, fratele Marini rămâne să înnopteze la o soră: „L-am văzut cum s-a așezat pe genunchi, era noaptea, pe la ora 01:00. Când mama s-a trezit, dimineața, a văzut în camera fratelui învățător Marini tot lumină. Credea că a uitat s-o stingă. A deschis ușa încet, dar când a aruncat privirea, el era tot pe genunchi, iar cana cu lapte neatinsă. Ochii îi erau plini de lacrimi. Mama a închis ușa, ferindu-se să facă vreun zgomot. Peste puțin timp, oaspetele și-a luat geamantanul și a plecat la tramvai.”
Fratele Marini mărturisea: “Dacă am cunoaște mai bine ce putere se ascunde în rugăciune, ne-am ruga mai mult, mai des și mai stăruitor. Pentru cel care cunoaște această putere, rugăciunea este lucrul cel mai de preț.” (Amintiri și învățături din viața învățătorului Ioan Marini / Ioan Fulea)
De aceea, tinere, ție îți zic: Roagă-te! Pentru că înainte de „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” a fost o rugăciune înlăcrimată a unei mame care își ducea copilul la groapă. Înainte de „Talita cumi” sau „Fiică, ție îți zic, scoală-te” a fost rugăciunea unui tată cu inima sfâșiată (Marcu 5:23). De aceea, nu greșim dacă înainte de înviere ne plecăm în rugăciune. Fără multe cuvinte, fără cuvinte alese.
Îndrăznesc să spun că a fost o Înviere pentru că a fost o rugăciune. O rugăciune care a stors din trupul Fiului lui Dumnezeu sudori de sânge. O rugăciune care pregătea Jertfa de ispășire a întregii omeniri. O rugăciune care ne cheamă, în amurgul tristeților noastre, să punem genunchii jos. Ca de acolo să auzim și noi cuvintele: Tinere, ție îți zic, scoală-te!
Dar până atunci, tinere: ROAGĂ-TE!
Zorii Învierii mijesc pe dealuri. Iar o rază străbate până-n mormânt (-ul meu/tău)…
Bogdan Halip
