Eliberarea din detenția 1959-1964
Calvarul persecuțiilor prin închisori corecționale pentru Oastea Domnului are ca punct semnificativ momentul în care fratele Traian Dorz ajunge în lagărul de la Ghencea – București. Intrarea sa în acest lagăr de acumulare și distribuire coincide cu moartea dictatorului Stalin, cel care a generalizat practica de încadrare în colonie de muncă și domiciliu obligatoriu (CM/DO) la nivel aproape internațional. Eliberarea din anul 1964 este un alt punct semnificativ în care influența stalinistă sovietică se stinge în țara noastră; nu însă politicile de persecuție ale comunismului român deja autonom și autohton. Din 1952 Oastea Domnului intră într-o perioadă în care Securitatea aplică o politică a „capetelor tăiate”, conducătorii naționali și zonali ai Lucrării fiind aruncați în închisoare, după modele consacrate în primele trei secole de prigoană creștină. Prin această metodă se dorea ca adunările lipsite de conducătorii duhovnicești să se risipească, să se stingă. Intensificarea persecuțiilor are ca punct culminant procesul din 18 noiembrie 1959 de la Cluj pentru conducătorii de talie națională; dar multe alte arestări și condamnări sunt făcute la nivel zonal. Fratele Traian Dorz primește o sentință de șaisprezece ani de muncă silnică, zece ani de interdicție și confiscarea întregii averi familiale. Eliberarea fraților din iunie 1964 coincide mai mult sau mai puțin cu grațierea deținuților politici, dar ceea ce surprinde este faptul că, deși eliberările au început treptat, din anul 1962, deși frații nu erau condamnați pentru culpă politică, au fost cei din urmă eliberați. Fratele Traian a fost eliberat în penultima zi, pe data de 22 iunie 1964, alături de alți 543 de deținuți din diferite închisori. Dovadă că persecuția religioasă era una mai intensă decât cea politică, dovadă că cei care sufereau pentru Domnul erau mai tari în credință, cu cât mai grea era suferința. Dincolo de planul uman al regimului ateu, se desfășura un plan ceresc, de natură duhovnicească, care avea un scop cu totul benefic atât pentru îndrumătorii Lucrării trecuți prin cuptor, cât și pentru întreaga lucrare a Oastei Domnului prin învățămintele trase. Extragem din Istoria unei jertfe câteva din aceste adevăruri lămurite în cuptorul încins al perioadei 1959-1964:*
„Într-o zi din acest iunie 1964 am fost duşi cu toţii în clubul închisorii, unde comandantul ne-a citit Decretul de Graţiere a tuturor infracţiunilor politice, apărut atunci.
Slăvit să fie Domnul, care adusese în sfârşit şi ziua asta.
Am văzut atunci o privelişte unică. În izbucnirea marii bucurii, unii strigau, alţii cântau, alţii se prăbuşiseră în genunchi. Dar toţi aveau obrajii plini de lacrimi.
Erau printre noi oameni care făceau închisoare neîntrerupt de douăzeci de ani. Alţii chiar şi mai demult…
De acum, fiecare aştepta în fiecare zi, să vină lista cu numele său pentru eliberare.
Stam ceasuri întregi privind la geamul celulei noastre care da în curte, spre a ne recunoaşte printre cei care se eliberau şi pe care îi vedeam mergând la magazie după bagaje, – pe unii din ai noştri.
I-am şi recunoscut pe mulţi. – Şi de fiecare dată mulţumeam lui Dumnezeu pentru fiecare – şi mă bucuram ca de propria mea liberare.
Acum nimeni nu mai avea răbdarea pentru nimic! Oamenii nu mai puteau nici să mănânce, nici să doarmă nici să vorbească despre altceva decât despre plecare.
Nervii le erau încordaţi până la rupere. Ochii le erau mereu la uşă şi urechile nu auzeau decât paşi care veneau cu lista…
Într-adevăr se sfârşise vremea şi lucrul pentru care fusesem adus şi aici…
În ziua de 22 iunie 1964, uşa camerei noastre se deschise şi intră comandantul cu o listă. Primul nume de pe lista din mâinile lui fu strigat numele meu.
– Prezent, – răspunsei, şoptind înfiorat: Slăvit să fie Numele Tău Doamne Isuse!
– Afară cu tot bagajul!
Era a doua Zi de Rusalii, sărbătoarea Sfintei Treimi.
Ce gând fericit şi recunoscător îmi lumină tot sufletul: Eliberarea mea era darul scump şi lucrarea fericită a întregii Iubiri Dumnezeieşti, a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt.
Slavă veşnică Ţie Marele meu Dumnezeu şi izbăvitor!****
*
Verificarea și controlul sufletesc al lucrătorilor.*
„Încercarea în care ne duce uneori Dumnezeu, Marele nostru Medic Mântuitor, – fie că este vorba de spital, de închisoare sau de alt necaz – încercarea zic, este locul şi mijlocul prin care cel mai adesea suntem duşi la controlul stării noastre sufleteşti. La descoperirea şi vindecarea bolii de care suferă viaţa noastră duhovnicească. Fiindcă prin această boală mădularele infectate pot infecta tot trupul. Mai ales când aceste mădulare sunt la cap şi în frunte…
…La mijlocul camerei era o masă mică de lemn şi lângă ea, de o parte şi alta, două bănci simple pe care puteau sta înghesuiţi trei oameni. Aici stăteam ziua la mâncare sau la vorbă, în şoapte.
Încă din primele zile am convenit să ne facem un program pentru petrecerea timpului.
Vom face în fiecare dimineaţă o oră de meditaţie încheiată cu rugăciune, spre a folosi astfel timpul cât mai bine – ziserăm noi. Peste zi apoi, – vom vedea.
Ne-am înţeles ca meditaţia zilei să fie susţinută de fiecare dată de către un altul dintre noi. Fiecare îşi va alege cum va vrea cuvântul biblic asupra căruia să medităm cu toţii împreună. Apoi va scoate din cuvânt învăţămintele pe care le-a înţeles el. După aceea fiecare din noi ceilalţi pe rând, vom lua cuvântul spre a adăuga ceea ce am mai aflat nou, asupra cuvântului meditat.
– E foarte bine aşa, – gândeam şi vorbeam. În felul acesta vom avea prilejul nu numai să arătăm cât cunoaştem fiecare din Cuvântul scris al lui Dumnezeu – ci şi cum am înţeles conţinutul lui.
Va fi acesta un mijloc şi un prilej în care fiecare dintre noi ne vom putea cerceta pe noi înşine şi unul pe altul în lumina lui Hristos. Spre a ne descoperi starea noastră duhovnicească în raport cu Voia lui Dumnezeu. Spre a ne verifica cu ce fel de material şi în ce fel am zidit fiecare pe temelia lui Hristos, în Lucrarea Oastei Sale. Şi spre a li se da celorlalţi fraţi prilejul să ne ajute în ceea ce noi greşim.
Niciodată nu ni se mai dăduse un astfel de prilej. Condiţiile şi împrejurările prin care trecusem nu numai cu Lucrarea Oastei Domnului – ci chiar şi noi, fiecare în parte, nu ne permiseseră până acum să ne putem aşeza cu toţii în jurul unei mese – şi în linişte să ne verificăm din adânc şi cu sinceritate între noi nu numai felul de învăţătură ci şi felul de trăire personală. Iar aceasta fusese atât de necesar, de când rămăsesem noi în fruntea coloanei frăţeşti… Ardeam deci de dorinţa de a vedea la acest examen amănunţit cum arată radioscopia şi radiografia lăuntrului nostru sufletesc al fiecăruia.
Să vedem întâi cât mai reţinem clar din litera Cuvântului Sfânt. Cât putem cita exact din versetele Bibliei. Asta este o dovadă despre cât am citit şi despre cum am păstrat în mintea noastră Cuvântul lui Dumnezeu. Cât loc şi câtă însemnătate i-am dat în timpul vieţii noastre libere de până acum.
Apoi cum îl înţelegem? Şi cât îl trăim? – Asta va fi iarăşi o dovadă care va arăta cât ni l-am însuşit pentru noi înşine. Prin aceasta vom arăta fiecare dintre noi în ce fel „am clădit deasupra”. – Şi cu ce fel de material am lucrat, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu aur, argint, pietre scumpe, – sau cu lemn, fân, trestie…
De fapt Dumnezeu nu avea nevoie să ne cunoască, – El ne ştia. Ci aveam nevoie să ne cunoaştem în primul rând noi înşine, spre a nu ne înşela singuri. Şi aveau nevoie să ne cunoască şi alţii, spre a şti în ce măsură să se mai încreadă sau să nu se mai încreadă în noi. Să se fi încrezut – sau să nu se fi încrezut…
La „meditaţiile” noastre nu numai că aproape nici un singur verset din Biblie nu se cunoştea exact, dar când ţi-ai ales un verset spre a medita asupra lui, conducând în această meditaţie şi pe alţii, – s-ar cere ca să ai totuşi o ţintă finală a cuvântului. Iar până la această ţintă să ai un fir luminos care să te conducă. Spre a putea face astfel o bună legătură cu toate celelalte fire ale Cuvântului Sfânt care îţi vin în ajutor pentru ajungerea la această ţintă cât mai frumos, cât mai bine, cât mai curând şi cu cât mai mult folos sufletesc.
Dar când nici măcar o singură dată – după un ceas de vorbărie, – cei ce te ascultă nu se aleg cu nimic şi nu se văd duşi nicăieri,
când tot vâsleşti un ceas – şi tot în gol…
sau când tot pescuieşti o noapte întreagă şi tot nimic nu te araţi,
– ce dovadă este asta? Nu este oare o dovadă tristă ori că umbli cu ochii închişi, ori că eşti încă undeva agăţat de o rădăcină rea de păcat ascuns şi lucrezi fără Duhul Domnului?…”**
*
Formarea identității și delimitări duhovnicești.*
„…Duhul Oastei nu aducea în învăţătură şi în credinţă nimic nou, nimic altceva, nimic de la el, adică nu venea în numele lui însuşi. Nu spunea nimic de la sine însuşi, nimic diferit de ceea ce spuseseră înaintaşii. Nimic care să nu fi fost potrivit cu învăţătura şi cu viaţa Mântuitorului nostru şi a urmaşilor Lui adevăraţi, în Biserica Lui cea vie şi trăitoare a Evangheliei, în care ne născusem. Toată învăţătura şi practica noastră veneau în numele şi din înlănţuirea strânsă cu trăirea şi cu viaţa evanghelică a înaintaşilor noştri sfinţi…
Cât a mers în vântul acesta bun, corabia Oastei a înaintat atât de frumos…
– Atitudinea noastră, – ziceam eu, – faţă de Biserica noastră şi faţă de misiunea pe care o avem în ea, – nu trebuie să depindă întru nimic de atitudinea oficialităţii Bisericii faţă de noi. Părintele Iosif a fost judecat, dat afară, chinuit, nedreptăţit, jefuit – şi până la urmă aproape omorât – de către această oficialitate. – Dar nimic din toate acestea nu l-au putut face pe el să se lepede de Biserica noastră şi de învăţătura ei. El a mărturisit până în cea din urmă clipă a vieţii lui toată dragostea şi tot ataşamentul său faţă de ea. Şi faţă de toate învăţăturile şi semnele ei.
În mijlocul marii adunări pe ţară din 12 septembrie 1937 el a spus şi scris în auzul nostru al tuturor fraţilor, că Oastea Domnului este şi rămâne pe totdeauna şi întru totul în Hristos a Bisericii şi în Biserică.
În ce priveşte slujba şi darul preoţiei pe care o avea, el s-a considerat mereu preot al lui Hristos dar în Biserica şi în învăţătura asta, chiar dacă oficialitatea nedreaptă a dat împotriva lui o sentinţă nedreaptă ca să-i ia această slujbă pe nedrept. El a făcut câte proteste a putut împotriva acestei sentinţe. Dar nu s-a considerat niciodată lipsit de harul preoţiei nici despărţit de Biserică. Acest har, a spus el, Dumnezeu mi l-a dat – şi numai El mi-l poate lua. Eu rămân până la moarte un slujitor şi un fiu credincios Bisericii mele.
În ce priveşte taina Împărtăşaniei, el a respectat-o până în cea din urmă clipă a vieţii sale, după cum am mai spus despre acest lucru la vremea sa.
Tot aşa în ce priveşte semnul Crucii, cinstirea Maicii Domnului şi toate celelalte semne şi dovezi ale credinţei noastre, de la care el nu s-a abătut întru nimic nici prin cuvintele sale şi nici prin faptele sale, până la moartea sa.
Iar dacă el, cel dintâi dintre noi, prin care Duhul Sfânt a făcut această mişcare duhovnicească şi căruia Duhul Domnului i-a vorbit şi i-a arătat pas cu pas cum să o îndrume, – el deci – i-a arătat acestei Lucrări a Oastei Domnului într-un chip atât de limpede şi de hotărât acest drum, – cu ce drept mai venim noi acum, oricine am fi noi, – să-i abatem paşii ei pe alte căi, deosebite de aceea pe care i-a pus-o Dumnezeu şi pe care a adus-o El până acum?
Moldoveanu tăcea…
– Hristos nu este un naţionalist, – îmi zise el odată. El este al tuturor popoarelor şi nu numai al poporului român. Iar Biserica adevărată este alta, – nu asta.
– E adevărat, căci Hristos este Dumnezeul şi Mântuitorul tuturor – am zis eu. Dar când a fost om, aparţinea şi El în primul rând poporului Său. El a spus-o aceasta în destule rânduri. Nu putea aduce mântuirea tuturor oamenilor, dacă nu urmărea în primul rând mântuirea alor Săi! Nici Domnul Isus şi nici ucenicii Săi n-au renunţat la identitatea lor trupească de fii ai poporului Israel. – Nici unul n-a spus: Eu n-am o identitate! – Ci ei s-au unit cu Dumnezeu în primul rând pentru poporul lor. Apoi cu poporul lor pentru Dumnezeu. Deşi misiunea lor era universală, ucenicii Domnului ştiau că nu-şi vor putea împlini misiunea lor faţă de lumea întreagă, decât împlinindu-şi în primul rând misiunea lor faţă de propriul lor neam.
Cu atât mai mult noi. Şi mai ales acum când fiecare popor îşi are trimişii săi. Noi nici nu trebuie să ne amestecăm în câmpul de lucru al altora, nici să le îngăduim să se amestece ei în câmpul nostru de lucru. Cu atât mai mult nu trebuie să li-l încredinţăm noi, să ni-l lucreze ei. Mai ales că atât mijloacele cât şi scopul lor – sunt străine de noi.”***
*
Adevărul Lucrării întregit în fond și formă.*
„Semnul Oastei Domnului a fost de la începutul ei Crucea. Crucea nevăzută a suferinţelor, a prigonirilor, a pătimirilor din pricina Numelui Domnului Isus. Dar şi semnul văzut al Crucii, care înseamnă îndrăzneală şi biruinţă în numele Jertfei Domnului Isus.
Semnul Crucii, care este semnul credinţei şi Bisericii noastre, a fost ales de la începutul Oastei ca o pecete a ei de către Duhul Sfânt, descoperind aceasta întâiului ostaş dintre noi, părintelui Iosif.
Cu această pecete ne-am însemnat chipul nostru de ostaşi credincioşi ai lui Hristos, cu toată evlavia şi de fiecare dată.
Cu acest semn biruitor al Crucii ne-am însemnat piepturile noastre, steagurile noastre, adunările noastre.
Noi ne-am avut Bibliile cu cruce. Rugăciunile cu cruce, adunările cu cruce. Toate acestea noi nu ni le-am avut fără cruce, fiindcă noi n-am despărţit niciodată înţelesul cel duhovnicesc şi nevăzut al Crucii de înţelesul ei cel trupesc şi văzut. Nici partea cea nevăzută a unui lucru, cu partea lui cea văzută. Nu ne-a fost niciodată nici ruşine nici frică să ne facem semnul Crucii. Ba dimpotrivă: în acest semn noi am pus tot protestul credinţei noastre când n-aveam cum protesta altfel. Şi ne-am arătat toată îndrăzneala şi hotărârea noastră pentru Hristos, acelora în faţa cărora n-aveam un alt mijloc de a ne afirma aceasta.
Dar după cum a fost neapărat nevoie de la început de două condiţii: de smerenia inimii şi de curăţia cugetului – pentru a vedea şi recunoaşte Semnul lui Hristos, – tot aşa va fi mereu nevoie tot de aceste două condiţii, pentru vederea şi recunoaşterea acestora – până la sfârşit…
Toţi cei care cu adevărat au primit Semnul lui Hristos cel lăuntric – nu s-au putut niciodată lepăda nici de Semnul Lui cel dinafară.
Sau – într-adevăr! – n-ar fi trebuit să se poată lepăda de el niciodată.
Semnul cel lăuntric este o dovadă pentru Dumnezeu care vede în ascuns. Dar pentru oameni care văd numai cele dinafară, semnul dovedit este cel dinafară.
Aceste două părţi ale aceluiaşi adevăr nu se pot despărţi niciodată una de cealaltă.
Oriunde este cu adevărat respectată şi cinstită partea cea lăuntrică, trebuie neapărat să fie cinstită şi respectată cu evlavie şi partea cea dinafară.
Oricine preţuieşte conţinutul Bibliei, preţuieşte şi forma ei.
Oricine cinsteşte duhul rugăciunii, cinsteşte şi forma ei.
Oricine respectă adevărul Bisericii nevăzute, respectă şi înfăţişarea ei cea văzută.
Noi, Oastea Domnului, aşa am fost învăţaţi chiar de la început – să credem şi să facem! – Şi aşa trebuie să credem şi să facem până la sfârşit. Crucea este semnul Oastei adevărate şi semnul ostaşului adevărat.
Poporul Israel îşi are semnele lui. Şi fiecare popor este recunoscut de către celelalte popoare, după aceste semne.
Un popor care se leapădă de propriile sale semne, se leapădă de fapt de sine însuşi.
Cine ia în locul semnelor sale semnele altora, se vinde pe sine acelora – şi se anulează ca fiinţă, devenind o anexă netrebnică şi roabă acelei fiinţe de care s-a alipit, semnul căreia l-a primit asupra lui…****
*
Redresarea Oastei pe adevărurile „lămurite”*
„…În primul rând am fost trimis aici pentru adevărul Lucrării Oastei Domnului! Pentru ca să mi se clarifice mai deplin întâi mie însumi. Apoi să mă străduiesc să-l clarific fraţilor mei cu care am fost în trecut, cu care sunt în prezent – şi cu care am să mai fiu în viitor. Până când vom fi duşi toţi înaintea lui Dumnezeu, spre a ne da fiecare socoteală de tot ce am făcut, sau nu am făcut, în Lucrarea Lui în care am fost chemaţi şi puşi, cu o însărcinare clară, cu o poruncă limpede, cu o îndatorire hotărâtă. Cu porunca şi însărcinarea să continuăm zidăria acestei construcţii nu numai de calitatea şi de conţinutul ei ci şi de forma în care o primisem de la înaintaşii noştri şi ai ei. În lucrul şi în urma cărora intrasem.
Zile lungi şi mai ales nopţi lungi, am petrecut în grele frământări sufleteşti gândindu-mă la toate acestea. Uneori mă mângâiam gândindu-mă că, cu toate necazurile îndurate din pricina că am vrut să-mi ascult conştiinţa şi să-mi fac datoria, – am primit totuşi mai degrabă să rabd batjocura fraţilor mei şi ura străinilor – decât să-mi calc peste datoria mea de ostaş şi să mă complac într-o împăciuire vinovată faţă de adevărul învăţăturii şi credinţei pe care am pus legământul meu cu Dumnezeu.
Alteori mă mustram dacă nu cumva totuşi am mers prea mult cu adevărul şi prea puţin cu iubirea. Mai ales că erau atât de mulţi acei care nu puteau nici urmări şi nici primi adevărul. Ci căutau numai să profite din iubire. Din iubirea noastră prea fără înţelepciune.
Am înţeles însă limpede că în încercarea acestui cuptor lung şi greu fusesem duşi cu toţii anume pentru a învăţa că adevărul îşi are iubirea lui înţeleaptă faţă de care nu trebuie să păcătuieşti niciodată. Iar iubirea îşi are adevărul ei neschimbat, faţă de care trebuie să fii mai conştiincios decât oricărui altuia pe lume!
Pentru noi, acestea amândouă şi împreună cu ele toate binecuvântările erau puse de Însuşi Dumnezeu, în solia şi în calea Oastei Domnului în care şi prin care ni le dăruise Domnul pe toate aceste comori mântuitoare… Şi împreună cu ele ne dăruise tot ce priveşte viaţa şi slava, în Hristos Domnul nostru. Ni Se dăruise El, Plinătatea lui Dumnezeu. Pe care avându-L şi păstrându-L nu ne mai lipsea nimic.
Cum de n-am înţeles şi cum de nu pot înţelege oare toţi fraţii noştri lucrători – acest adevăr?
De ce oare se lasă atât de mulţi şi atât de lesne amăgiţi de aceste duhuri vrăjitoare care le sucesc gâtul şi le răsucesc picioarele?
De ce oare gândesc aşa de uşuratic – şi cred aşa de lesne pe oricine vine şi le aduce o „cale” nouă, o învăţătură nouă, un duh nou, – când Cuvântul este atât de clar: chiar dacă noi înşine sau un înger din cer vine să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pecare aţi primit-o, să fie anatema – blestemat!
Anatema – blestemat este oricine duce fraţilor o învăţătură deosebită, chiar dacă ar fi acela atât de înzestrat ca un înger din cer.
Anatema – blestemat este şi va fi veşnic oricine dărâmă învăţătura şi credinţa dintâi şi caută să abată sufletele şi adunările frăţeşti spre alte învăţături şi spre alte credinţe.
Anatema – blestemat este şi va fi în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi, – oricine nesocoteşte adevărurile înştiinţărilor lui Hristos şi ale Cuvântului Său Sfânt, fiindcă acela vine în numele lui însuşi ca să dărâme şi să nimicească o lucrare a Duhului Sfânt, pornită într-un anumit fel, cu un rost clar şi cu un scop limpede.
Şi anatema – blestemat este şi va fi oricine îl va primi, îl va încuraja şi îl va însoţi pe stricătorul, pe dezbinătorul, pe tulburătorul Lucrării lui Dumnezeu şi al adunărilor credincioşilor lui Hristos, fiindcă se face părtaş cu el la nimicirea Lucrării Duhului Sfânt (2 Ioan 8, 11).
Cum s-ar putea spune oare aceste cumplite înştiinţări într-un chip şi cu nişte cuvinte mai zguduitoare decât acestea?
La data ieşirii mele din închisoare, după cum am mai spus, eram pătruns atât de adânc şi eram cutremurat aşa de puternic de însemnătatea acestor adevăruri – încât nu mai puteam gândi la nimic altceva, decât la graba cu care va trebui lucrat spre lămurirea tuturor fraţilor din ţară, – cu privire la ele.
Eram plin de nerăbdare de a vedea care era acum starea frăţietăţii de afară.”*****
*ODMedia
**Istoria unei Jertfe vol.3 cap. 9 A doua judecată.
***Istoria unei Jertfe vol.3 cap. 10 Va veni un altul
****Istoria unei Jertfe vol.3 cap. 11 Semnele Oastei Domnului
*****Istoria unei Jertfe vol.3 cap. 12 Voi nu puteți veni cu noi
