Apostolul din Duminica a III-a după Paști
În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor şi au zis: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom* stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului.” Vorbirea aceasta a plăcut întregii adunări. Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena şi pe Nicolae, un prozelit din Antiohia. I-au adus înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei. Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă. (Faptele Apostolilor 6, 1-7)
Orice cârtire şi orice murmurare, la orice om, vine dintr-o nemulțumire sau din mai multe. Orice nemulțumire vine dintr-o nedreptate sau din mai multe. Și orice nedreptate vine dintr-un păcat sau din mai multe. Între credincioşii adevăraţi, acestea nu trebuie să se întâmple niciodată, fiindcă ei, având dragoste care niciodată nu-şi cauta folosul său, nu numai că nimeni nu va nedreptăți pe nimeni, da fiecare va căuta folosul fiecăruia. Astfel, toţi sunt fericiți şi nimeni n-are motiv să murmure, să cârtească, să se plângă. Aşa ar trebui să fie pretutindeni unde S-a pogorât Duhul Sfânt peste suflete şi unde Cuvântul lui Dumnezeu se mărturiseşte cu putere, cu semne şi cu minuni, prin trimişii lui Hristos, peste care se vede strălucit pecetea harului Său.
Dar nu totdeauna este aşa, fiindcă nu toți câți vin într-o adunare duhovnicească au Duhul Sfânt. Şi nu toți cei care vin în staulul lui Hristos sunt oile Lui.
Mai sunt acolo şi câini săriți peste gard. Mai sunt şi vulpi intrate prin gard. Mai sunt şi şerpi băgaţi pe sub gardul lucrării Domnului. lar toți aceştia, vorbind o limbă străină de a poporului sfânt, având o fire străină şi o țintă străină, vor face totdeauna lucruri care dau naştere la murmure, la cârtiri, la rele, la tulburări şi la rătăciri.
Despre primele tulburări făcute în Biserica Creştină, Sfânta Scriptură spune că le-au provocat cei care vorbeau greceşte… Aceştia erau evrei veniți din alte părţi şi strămutați în Ierusalim, de prin Asia Mică, Egipt şi din coloniile greceşti din Răsărit. Aceştia au venit în lerusalim, dar nici nu vorbeau limba lui, nici n-aveau obiceiurile lui, nici nu se uniseră cu duhul lui. Mai păstrau încă în ale lor tot ce avuseseră de la străinii pe unde erau împrăştiați şi dintre care veniseră în lerusalim.
O, ce mare lucru este cuvântul: ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea, uită pe poporul tău şi casa tatălui tău şi atunci împăratul îți va pofti frumuseţea – şi, fiindcă este Domnul tău, adu-I închinăciunile tale (Psalm 45, 10).
O, ce mare lucru este ca orice suflet care vine în Ierusalim, adică intră în adunarea Domnului, să lase tot ce avea când era în lume, tot ce învățase acolo, limba aceea, obiceiurile acelea, felul acela – şi, o dată venit în poporul Domnului, să devină un om nou, cu limba lui, cu firea lui, cu tot felul lui de a fi, devenind una, atât în gânduri, cât şi în simțiri, cu fraţii lui în Hristos, între care a venit şi între care trebuie să stea. Un astfel de „evreu” nu va mai vorbi „greceşte” în Ierusalim. Nu va mai privi înapoi spre „coloniile“ străine în care a trăit înainte de a intra în Ierusalimul Domnului. Şi nu va mai avea nici unul dintre obiceiurile locului străin din care s-a strămutat aici, acasă.
Grija şi supravegherea asupra acestor lucruri trebuie să o aibă în primul rând fiecare de sine însuşi. Fiecare credincios sau credincioasă, care se strămută din firea lui cea veche în firea cea nouă, din păcat în har, din felul deşert de viețuire al lumii acesteia, în felul cei duhovnicesc de viețuire al lui Hristos, trebuie să se cerceteze mereu el pe sine însuşi, pentru a se vedea dacă este în credință sau nu. Dacă este Hristos în el sau nu. Dacă umblă prin Duhul Sfânt sau nu.
Acest lucru este foarte uşor oricui, fiindcă fiecare se ştie pe sine ce limbă vorbeşte, ce simțăminte are în inimă şi în ce locuri îi place să meargă.
Dar dacă unora nu le place să se cerceteze ei înşişi, atunci trebuie să aibă grija asta fraţii care îi văd, care îi aud, care îi ştiu. Să caute aceştia să-i ajute să ajungă a se cerceta şi îndrepta mai înainte de a fi prea târziu…
Mântuitorul ne-a poruncit acest lucru când ne-a zis: Dacă vezi pe fratele că păcătuieşte, mustră-l între tine şi el. Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine doi martori… Dacă nu te ascultă nici aşa, spune-l Bisericii… lar dacă nu ascultă nici de Biserică, desparte-te imediat şi pe totdeauna de el (Matei 18, 17).
Ce bine ar fi fost dacă şi noi am fi ascultat de acest cuvânt poruncitor al Domnului nostru şi am fi făcut de la început aşa cu toți cei care au venit şi în Ierusalimul Oastei, dar n-au vrut niciodată să-şi schimbe nici limba străină, nici obiceiurile altora, nici simțămintele, ci îşi schimbară numai puțin părul sectar de pe dinafară, ca să semene cu lâna frățească a adunării noastre.
O, de câte necazuri pe care le-au făcut aceştia, de zeci de ani, Lucrării Domnului, ar fi scăpat fraţii!… De câte cârtiri şi tulburări şi de câte pagube ar fi fost scutiți dacă s-ar fi scăpat de ei.
Să vă fie această lecție amară de învăţătură măcar vouă, celor care veniți după noi, pentru ca să nu pățiți şi voi la fel. Pentru ca măcar voi să fiți scutiți de durerile şi pagubele pe care le-am îndurat noi, din pricină că nu am fost destul de treji şi de veghetori asupra lerusalimului Sfânt, la curăția căruia avem datoria să veghem cu toți ochii noştri mari deschişi.
Dar în lerusalim, nu numai între cei care vorbeau greceşte erau păcate şi scăderi care au adus tulburări în adunarea Domnului. Erau fapte nepotrivite şi între ceilalţi.
Când doi se ceartă, amândoi sunt vinovaţi… lar cel care vrea să facă pace între ei trebuie să-i facă să-şi recunoască, fiecare, partea lui de vină… Să şi-o judece singur. Şi să se îndrepte. Cei care împărțeau ajutoarele făceau părtinire şi nu dreptate. Ar fi trebuit să fie oameni foarte drepţi acei puşi să împartă.
Având o conştiinţă curată, ei ar fi fost nepărtinitori cu nimeni, ci la fel de buni cu toți.
Dar se vede că nici ei nu au fost chiar aşa.
Dacă undeva este o nedreptate din partea unuia şi nu este tot atâta răbdare şi renunțare din partea celuilalt, acolo totdeauna se vor isca tulburare şi cârtire.
Se poate că la început a fost aşa o vreme.
Dar când sfoara se întinde prea mult, ea se rupe la acela care trage mai tare.
Scumpii mei fraţi şi surori, nu vă nedreptăţiți niciodată nici unul, pe nici unul… Nu vă nedreptăţiţi întru nimic, nici pe faţă şi nici în ascuns, nici trupeşte şi nici sufleteşte, fiindcă nedreptatea împotriva fratelui este un păcat strigător la cer. Lasă mai bine ceva de la tine, decât să iei ceva de la el.
Dacă trebuie să împarţi, dă-i lui partea cea mai mare. Dacă trebuie să alegi, ia tu partea cea mai slabă. Dacă trebuie să începi, ia tu partea cea mai mică. Dacă trebuie să iei, rămâi tu cel mai din urmă. Pâinea pe care o dăruieşti altuia, aia te satură cel mai bine şi haina cea pe care o laşi altuia te încălzeşte cel mai plăcut. Cu o fărâmă nu te saturi, dar poți să-ţi câştigi un prieten şi să-ți obligi un vrăjmaş. lar voi, cei care sunteți ochii gurilor flămânde şi ai mâinilor împărțitoare, fiți treji să vedeți şi să prevedeţi totul.
Împiedicați necinstea dintre frați, până când ea nu ajunge nedreptate. Căci, o dată ajunsă, va fi mai greu să împiedicaţi cearta dintre ei, apoi dezbinarea, apoi ura – care se vor aprinde din micile scântei, pe care, dacă aţi fi fost treji să le stingeți la timp, ați fi împiedicat o sumedenie de rele şi ați fi salvat o mulțime de suflete.
Hristos – Puterea Apostoliei, vol. 1
Traian Dorz
