Tabloul familiei aflată între ideal și real poate sugera, uneori, dificultățile și provocările pe care alegerea unei profesii și urmarea unei cariere le pot aduce în traiul dimpreună. Accesibilitatea aproape universală la studii, traiul într-o societate ce devine din ce în ce mai fundamentată pe profit și eficacitate, ne pun în fața unei dileme, la vârsta la care suntem chemați, parcă, să le facem pe toate: să întemeiem o familie, să construim o casă, să urmăm o carieră. Ca și creștini și, cu atât mai mult, ca și membri în lucrarea Oastei Domnului, suntem datori a cântări bine lucrurile, punându-le în lumina Evangheliei și privind la învățăturile înaintașilor noștri.
Încă din primele versete, Scriptura vorbește, printre altele, despre muncă, arătând cât de importantă și fundamentală este această activitate. În primul capitol al Genezei, Dumnezeu parcurge cronologia firească a unei săptămâni de lucru: în fiecare zi lucrează la câte o parte din Creație, la sfârșitul zilei de muncă își autoevaluează lucrarea, vede că „toate sunt bune”, iar la sfârșit se odihnește. El, Izvorul Binelui și al Veșniciei nu ar fi putut crea ceva rău și nici nu ar fi avut nevoie de odihnă. El oferă, de fapt, omenirii exemplul lucrului bine făcut, punând în lumină faptul că munca nu a fost niciodată un rău necesar care a intrat în ecuație mai târziu și care le-a fost rezervat doar oamenilor, ca ființe aflate sub demnitatea Lui. În gradina Edenului, Dumnezeu a instituit deopotrivă familia și munca, ca aspecte fundamentale ale vieții. Porunca „Creșteți, înmulțiți-vă și stăpâniți pământul!”, dată înainte de căderea în păcat, devoalează planul inițial al lui Dumnezeu pentru om: creșteți – învățați, îmbunătățiți-vă, înmulțiți-vă – întemeiați familii, dând naștere de fii, stăpâniți pământul – munciți-l, luând asupra voastră demnitatea de împreună lucrători cu Dumnezeu, ca oglindire a chipului Său în voi! În timp ce plantele și animalele trebuie doar să crească și să umple pământul, omul primește slujba de a continua lucrarea lui Dumnezeu, chemat fiind să supună și sa stăpânească pământul creat de El (Geneza 1,28). În crearea Evei și a primei căsnicii, exista o prevedere pentru dezvoltarea rasei umane într-o societate deplină prin muncă și familie. Căderea în păcat le denaturează însă, pe amândouă. Blestemul Domnului Dumnezeu nu este doar pronunțarea unei sentințe, ci reprezintă și o descriere a condițiilor inerente unei lumi căzute: naștere însoțită de suferință, conducere abuzivă și sfidare în loc de supunere; pământul care fusese creat pentru a înlesni traiul și a fi stăpânit, dă spini și pălămidă, devine greu de muncit, cu sudoarea frunții, cu nevoia permanentă de a dovedi meritele și valoarea.
Restaurarea pe care Iisus Hristos o aduce prin Jertfa de pe Cruce vizează toate aspectele vieții noastre. Jertfa Lui ne aduce împăcarea cu Tatăl și înfrățirea cu toți cei răscumpărați: „Dar acum, în Hristos Iisus, voi, care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați prin Sângele lui Hristos (…) Căci prin El și unii, și alții avem intrare la Tatăl, într-un Duh.” (Efeseni 2, 13-18). În familie, bărbatul devine imaginea lui Hristos, iar femeia a Bisericii, înlocuind conducerea abuzivă și nesupunerea cu iubirea jertfitoare și teama sfântă izvorâtă din aceasta. De asemenea, Jertfa Lui ne eliberează de presiunea constantă de a ne dovedi valoarea și identitatea prin muncă, de vreme ce, prin Hristos, avem deja toate lucrurile pe care alții le caută în carieră: mântuire, stima de sine, conștiință împăcată, pace, sentimentul valorii. Acum putem munci pur și simplu pentru a-i iubi și sluji pe Dumnezeu și semeni. Viața cu și în Hristos trebuie să ne elibereze de mândrie, de iluzia de superioritate, de condescendență, sentimente pe care omul căzut le caută în carieră și care pot eroda familia.
Viața de familie este pentru creștin, un exercițiu intens al lepădării de sine, ce poate fi de folos în a reușita îmbinării armonioase cu dezvoltarea și urmarea unei cariere.
În prioritizarea aspectelor vieții noastre, o dispunere concentrică ce are în mijloc, fitilul relației personale cu Iisus Hristos, va duce la împlinirea frumoasă a tuturor acestor aspecte. Prioritatea primordială este, astfel, relația noastră cu Dumnezeu și aceasta trebuie să se reflecte și în cariera noastră. Nu înseamnă totuși că trebuie să lucrăm în medii eminamente creștinești, sterile de păcat, în care să ne înconjurăm numai de oameni cu aceleași valori și principii. Adevărul este că aproape toți creștinii trăiesc într-o cultură și muncesc în câmpuri vocaționale care operează în baza unor narațiuni extrem de diferite de cea a Evangheliei. Atitudinea și concepția creștină despre lume, trebuie să ne modeleze însă munca: smerenie, corectitudine, seriozitate, competență, altruism. Părintele Iosif Trifa, în cartea sa Munca și lenea, scrie: „Un învăţat creştin zicea: dacă ştiinţa ta, cultura ta, activitatea ta nu duc într-acolo ca să serveşti lui Dumnezeu prin neamul tău, atunci n-ai învăţat ceea ce Solomon numeşte înţelepciune şi tu nu eşti omul acela despre care stă scris că oriunde se duce face bine”. Aşa e şi cu ogorul nostru cel duhovnicesc, cu averea noastră cea duhovnicească. Credinţa ta, desigur, este o avere frumoasă. Dar ce folos dacă nu lucrezi cu ea şi prin ea, ca să produci recoltă de fapte bune!?”. Muncă nu trebuie să devină sensul vieții noastre, ci noi trebuie să dăm un sens muncii noastre, și acesta este acela de a sluji.
În proximitatea relației cu Dumnezeu, trebuie să se afle, ca aditiv întăritor al acesteia, legătura strânsă cu biserica și adunarea. Dacă serviciul, cariera, slujba noastră ne împiedică să fim în părtășie euharistică cu Hristos, prin lipsa de la Liturghie, sau în părtășie cu frații noștri, prin lipsa de la adunare, suntem nevoiți să reconsiderăm orientarea noastră profesionala, poate chiar locul de muncă. Aceste lipsuri vor duce la stagnarea noastră duhovnicească, impactând deopotrivă viața de familie.
Pe plan mundan, prioritatea trebuie să fie soțul/ soția. Atunci când un stimul extraconjugal, cum este cariera, va capta atenția, va oferi plăcere sau va absorbi energie emoțională mai mult decât căsnicia, aceasta va suferi enorm. Căsnicia se poate stinge încet dacă soțul simte că nu el este prioritar în viața celuilalt. Istoricul și criticul cultural Christopher Lasch descrie familia ca pe „un refugiu în mijlocul unei lumi fără inimă, singurul loc imun la forțele pieței și la calculele economice”. Familia este, deci, oaza din care ne adăpăm cu pace, înțelegere, răbdare, fortăreața în care ne refugiem de stres, poate de relații toxice, de competiții, izvorul din care ne alimentăm cu energie și pozitivitate. Dar toate acestea nu le găsim de-a gata, ci sunt roadele unei munci constante, ca într-o grădină. Mereu din ea trebuie smulsă buruiana egoismului, trebuie udată cu vorbe bune, cu fapte ale dragostei, apărată de dăunători ca cearta, invidia, ușurătatea.
Pentru femeia creștină, în special, familia poate deveni însăși cariera ei, atunci când acceptă planul pe care Dumnezeu îl are pentru ea: nașterea de prunci buni, crescuți pentru Împărăția lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nici măcar maternitatea nu trebuie să devină sensul vieții noastre. Trebuie să găsim în ea sensul de a-I sluji lui Dumnezeu prin lărgirea granițelor Împărăției Sale, adăugând acesteia neamul căruia îi dăm naștere.
De fapt, fie că munca noastră se desfășoară în perimetrul casei sau înafara ei, ea trebuie să urmărească slujirea Lui și a semenilor noștri, știind că muncim folosindu-ne de talentele pe care nu le-am câștigat, ci ne-au fost dăruite de El.
Nici o alta relație umană, nu trebuie să înlocuiască legătura dintre soț și soție. Căsătoria este un angajament prin legământ, făcut lui Dumnezeu și soțului, nu numai de iubire, ci și de loialitate și perseverență pentru toată viata. „Familia creştină trebuie să fie vatra în care focul dragostei să nu se stingă niciodată și de la care să se aprindă și să încălzească societatea şi lumea” (Traian Dorz, Dreptarul învățăturii sănătoase). Cariera noastră, de asemenea, trebuie să aibă ca deziderat slujirea Lui Dumnezeu, a familiei pe care suntem chemați să o îngrijim și a comunității în care El ne-a așezat să lucrăm, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel ca „orice faceți, să faceți cu bucurie și din toată inima, ca pentru Domnul” (Coloseni 3,23) și al Înțeleptului Solomon ca „tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!” (Eclesiastul 9,10).
În planul lui Dumnezeu, atât familia, cât și munca sunt mandate dumnezeiești pe care suntem chemați să le împlinim în viața noastră!
Anca Popa
