Pentru a răspunde acuzelor pe care fariseii şi cărturarii I Le aduceau, acelea de a sta la masă cu vameşii şi păcătoşii, Domnul Iisus le vorbeşte acestora în trei pilde. Pilda oii rătăcite o vor înţelege oamenii simpli care se ocupau cu creşterea animalelor. Pentru ceilalţi, mulţimea oilor şi a mieilor de jertfă din care se îmbuibau acoperă importanţa unei oiţe pierdute. Apoi, cărturarii şi fariseii care-L ascultau erau cu siguranţă lipsiţi de bucuria găsirii banului de argint pierdut. Şi această parabolă o înţeleg doar cei lipsiţi. În a treia însă, a fiului risipitor, se descoperă şi se regăsesc toate categoriile de oameni care îl însoţeau, urmăreau sau judecau pe Iisus: păcătoşi, cărturari, farisei, avuţi sau săraci, părinţi sau copii.
Amintindu-ne recent această frumoasă şi bogată pildă evanghelică, i-am adâncit înţelesurile, în acestă etapă a vieţii mele, aplecându-mă către modelul părintesc desăvârşit, Tatăl Dumnezeu care risipeşte peste întreaga omenire, în orice stare s-ar afla, marea Sa iubire şi îndurare. La început, Tatăl risipeşte din respectul pe care îl are pentru libertatea cu care a înzestrat omul. Cu toate că nu aprobă alegerea fiului cel mic, El nu doar îi îngăduie să plece de acasă, ci îi încredinţează şi partea de avere pretinsă. Deoarece succesiunea unei moşteniri se face doar după moartea părintelui, tatăl nu era obligat să îşi împartă averea. Omeneşte, îi putea da libertatea de a pleca de acasă, dar fără nici un ban, alungându-l şi lăsându-l în voia propriei nebunii. Fiul cel mic îi spune prin această pretenţie că, din acel moment, pentru el părintele va fi ca şi mort. Că nimic nu îl va mai lega de tatăl său şi de casa pe care o părăseşte. Astfel, Tatăl risipitor îşi pierde nu doar autoritatea părintească ci şi întreaga avere divizată, din acel moment, între cei doi fii.
În toată creşterea copiilor noştri, plină de zbucium interior, de griji şi de frământare adeseori, pregătim de fapt momentul în care se vor desprinde de noi. Ne rugăm ca eforturile noastre să rodească după ce ei vor părăsi casa părintească. În acel moment, să privim la înţelepciunea Tatălui risipitor, ştiind că deasupra tuturor grijilor noastre va veghea grija Lui.
După această hotărâre zdrobitoare, Tatăl nu uită de fiul plecat, cum ar părea firesc, ci risipeşte mai departe grijă şi rugăciune cu nădejdea întoarcerii sale: “Când era încă departe, tatăl său l-a văzut…”. O aşteptare plină de nădejde, de rugă. O aşteptare continuă, activă. Nu trecea zi în care Tatăl să nu privească spre drumul pe care fiul please, cu speranţa vie că va exista şi un drum al întoarcerii.
Poate ca avem copii care au plecat într-o pribegie pe care nu ne-am dorit-o. Poate că alegerea copiilor noştri nu va fi cea pentru care i-am pregătit de mici. Să risipim atunci şi mai multă grijă, să ne rugăm atunci mai fierbinte ca să găseasca drumul de întoarcere. Credem că Domnul va amplifica ecoul rugăciunii zdrobite, care să îi poarte înapoi pe cale.
Reîntors acasă, Tatăl risipitor goleşte în faţa fiului neascultător sacul iertării. După lege, întoarcerea fiului risipitor trebuia să aducă pedeaspsa. Şi aceasta nu era una uşoară, o perioadă de curăţire prin muncă şi supunere, ci una grea şi ireversibilă: “Dacă un om are un fiu neascultător şi îndărătnic, care n-asculta nici de glasul tatălui său, nici de glasul mamei lui, şi nu-i ascultă nici chiar dupa ce l-au pedepsit, tatăl şi mama să-l ia şi să-l ducă la baătrânii cetăţii lui şi la poarta locului în care locuieşte. Să spună bătrânilor cetăţii lui: „Iată, fiul nostru este neascultător şi îndărătnic, n-ascultă de glasul nostru şi este lacom şi beţiv.” Și toţi oamenii din cetatea lui să-l ucidă cu pietre şi să moară. Astfel să cureţi răul din mijlocul tău, pentru ca tot Israelul s-audă şi să se teamă.” (Deuteronom 21, 18-21). După lege, nici măcar speranţa fiului de a fi primit ca rob nu era posibilă. Iertarea deplină a Tatălui, izvorâtă din iubirea sa care transcede legile omeneşti, răstoarnă mersul implicit al lucrurilor. Stim cu toţii că în noi există şi un fiu risipitor întors acasă. Si iertarea Tatălui a fost deplină pentru noi: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).” (Efeseni 2, 4-5). Tatăl risipitor este “Dumnezeul care nu oboseşte iertând.” (Isaia 55,7) şi care înfăţişează modelul suprem de iertare pe care un părinte trebuie să o aibă pentru copiii săi. Restaurarea pe care fiul cel pierdut a primit-o a fost deplină şi pe faţă: băiatul a primit haina cea mai bună, a fost tăiat viţelul cel mai gras şi toată obştea care fusese martoră la plecarea lui, a fost îndemnată să îl primească cu aceeaşi bucurie ca şi a tatălui. El nu a primit un colţ, o slujbă de pe urmă, un tratament după meritul lui, o judecată şi sentinţă grea şi nici măcar o perioadă probatorie în care să demonstreze că întoarcerea lui este reală şi bine intenţionată. Acelaşi fel dumnezeiesc de iertare să risipim şi noi către copiii noştri, iertarea care mustră şi reabilitează prin prea multa sa iubire.
Tatăl risipeşte iubirea Sa şi faţă de fiul cel mare, fiul care trupeşte i-a fost alături, dar care sufleteşte hoinărea flămând către alte stări. Şi credem că în toţi anii de slujire făţarnică, tatăl a fost conştient de himerele care bântuiau dorinţele fiului cel mare şi de lipsa lui de iubire autentică. Averea tatălui, împărţită între cei doi fii, nu îi mai aparţinea. Şi, cu toate acestea, fiul cel mare refuză să şi-o asume, să se bucure de iubirea şi darurile pe care Tatăl le risipise şi pentru el. Să luam aminte şi la această stare grea în care copiii noştri, mulţi din ei născuţi şi crescuţi în casa Tatălui, în adunarea Domnului, pot lesne ajunge. Să îi îndrumăm ajutându-i să înţeleagă că toate darurile izvorâte din acest privilegiu de a te afla în casa Tatălui sunt “averea” Jertfei Domnului Iisus. Această moştenire trebuie să ajungă a şi-o însuşi şi conştientiza pe deplin. Să ajungă să slujească Domnului nu pe simbrie, ci din dragoste şi recunoştinţă pentru preţul nespus de mare al Golgotei, dat şi pentru salvarea lor din păcat.
Se cere nouă, părinţilor, să privim la pilda fiului cel pierdut pentru a învăţa cum să purtăm de grijă copiilor noştri: cu respect, libertate în rugăciune necontenită, iertare şi dragoste necondiţionată ca a Tatălui-Dumnezeu risipitor.
Anca Popa
